Minuni, alcooluri și spaime în Gară, la Băile Herculane

1089

Întotdeauna plecarea din Borloveni  a fost pentru mine  prilej de întristare.

Îmi părea rău că plec, ştiam că vacanţa a luat sfârşit, ştiam că a mai trecut un an din scurtul popas pe pământ. Sunt lucruri care trebuie să se întâmple, dar asta nu te face neapărat bucuros.

Drumul de “întoarcere” în  “lume” însemna mersul de la Borloveni la gara de unde un tren urmă să meargă spre Bucureşti.

În anii copilăriei  acest drum îl făceam în ore de noapte, cu o căruţă de munte, pe un drum foarte aproximativ. Prima gară era, în vremea aceea, Iablanița. Apoi gara de plecare a devenit cea a staţiunii Băile Herculane. Acolo ajungeam cu un soi de “cursă” – autobuz mai mult decât dărâmat.

Dar drumul Borloveni – gara mai însemna ceva. Era o trecere în spaţiu şi timp.

Din starea veşnică, edenică a Borloveniului treceam în realitatea imediată şi în timpul imediat. Întotdeauna această trecere provoca un şoc, o adâncă stare de nelinişte şi teamă. Din veşnicie intrăm în realitatea provizorie, ameninţătoare.

Drumul în sine, ca stare geografică, era şi este nespus de frumos. El se strecoară printre dealuri pre-montane şi printre chei stâncoase, şi străbate abrupt, ieşind din ,,Țara Almăjului”, a Crainei şi a Mehadiei. Contactul direct cu realitatea imediată se făcea în Gara Băile Herculane.

La sfârşitul lui octombrie 2016, drumul de la Borloveni la Gara Băile Herculane l-am făcut cu automobilul Părintelui Petrică Zamela care, generos, m-a dus acolo foarte de dimineaţă, încă în noapte.

Drumul  a fost în noapte, sub stele, într-un soi de ceaţă subţire. Peisajul mai mult se bănuia şi nici nu ştiu sigur dacă îl vedeam aievea sau se derula din amintiri. În Gara Băile Herculane am ajuns foarte dimineaţă, era încă noapte.

Gara Băile Herculane este, în sine, un mic monument istoric. A fost ridicată în 1870 din voinţă  cezaro-crăiască şi reprezenta gustul aceleiaşi voinţe.

Este o clădire elegantă şi care trebuia să provoace voioşie. Dar, în dimineaţă aceea de octombrie târziu, a fost altfel. A fost întâia dată în viaţă când am simţit că fac legătură directă cu un loc “bântuit”.

Clădirea arată că un loc abandonat, nu mai era vorba acolo de curăţenie sau murdărie, categoriile pomenite nu se mai aplicau în acest caz. Nu există nici un fel de lumină, erau doar câteva becuri palide care făceau întunericul încă mai ameninţător, îl făceau triumfător. Era un singur funcţionar feroviar, baricadat într-un birou şi extrem de circumspect.

În sala de aşteptare, care în sine este majestuoasă, nu era urmă de lumină şi acolo bântuiau câteva personaje care nu ştiu sigur dacă erau epave umane sau duhuri necurate. Între ei, doi tineri ieşeau într-o tristă evidenţă.

Posibil să fi avut între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani. Erau îmbrăcaţi jerpelit într-un soi de amestec de haine de ,,firmă” și articole de reclamă. Nu erau violenţi, vorbeau între ei, dezbăteau subiecte intime  de o grosolănie inimaginabilă, în detaliu, fără pasiune. Din vreme în vreme, beau dintr-o sticlă de plastic ceva ce părea amestec de ţuică nouă şi motorină. Nu ştiu sigur. Dar fapt este că după fiecare înghiţitură intrau într-un soi de frenezie, jumătate frisoane şi jumătate atac epileptic. Poate sorbeau un drog. Puţin mai departe un alt personaj, fără vârstă, se deplasa rostogolindu-se. Orice încercare de a se verticaliza era în zadar.

După o vreme, a sosit trenul pe care îl aşteptăm şi am plecat.

Nu îmi dau seama dacă cele văzute erau realitate pură sau parţial rodul oboselii mele, nostalgiei şi fricii care mereu m-au cuprins când din Borloveni intram, cum am zis, în realitatea imediată.

Dar foarte tare mă tem că ceea ce am văzut era un avertisment al celor care ne stau înainte. Ce am văzut în gara Băile Herculane îmi pare că mă avertiza despre cele ce îmi stăteau înainte în drumul de înapoiere în Lumea Nouă.

Dumnezeu să aibă milă de noi toţi!

Alexandru Nemoianu,
Istoric The Romanian-American Heritage Center

LĂSAȚI UN MESAJ