Cum în episoadele trecute prezentat o construcție statală republicană aici, în provincia Banatului, care însă nu a dăinuit decât o iarnă (cu indulgență putem vorbi chiar despre patru luni), la cumpăna dintre destrămarea unor imperii și noua ordine europeană instalată după Primul Război Mondial, am adus vorba, inevitabil, despre artizanul acelei ei, și anume avocatul Otto Roth.

Mai puțin evidentă pentru public este însă relația de camaraderie dintre acesta și Petru Groza, care avea să fie întâiul prim-ministru al „noii orânduiri de democrație populară”,cum  le plăcea politrucilor vremii să denumească perioada de după Al Doilea Război Mondial.

Familia Groza a ajuns în Banat, unde a fost repede adoptată de localnici. Deși multă lume îl crede pe Groza ardelean din zona Devei, adevărul este că a fost legat strâns și de istoria părții noastre de lume. A făcut o parte din studii aici, dar a și activat ca avocat în „capitala informală” a Banatului din acea vreme, Lugojul anilor de început de secol.

Dar să vedem cine i-au fost înaintașii. Legăturile cu politica era vechi în această familie.
Străbunicul său, Simion Groza, a fost un cunoscut tribun al lui Avram Iancu, prezent în 1849 la bătălia cu ungurii de la Dupăpiatră, Hunedoara. Bunicul şi tatăl său au fost preoţi.
Tatăl lui Petru, preotul Adam Groza, născut la Totia, Hunedoara, a fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. Părintele Groza a studiat la Academia Teologică din Sibiu. după care a ajuns preot în Băcia, în perioada 1885–1891. Între 1895 și 1928 a fost membru al Partidului Național Român (din Ungaria și Transilvania), înființat în 1881 și devenit, în România, PNȚ. A participat la adunările politice organizate împotriva legii Apponyi, ce restrângea drepturile minorităților din Ungaria. Părintele Adam Groza era binecunoscut în epocă pentru naţionalismul său activ. S-a mutat apoi în comitatul vecin, Timiș, la Coștei, în apropierea Lugojului. Astfel se face că familia Groza devine bănățeană de adopție.

Părintele Groza devine, după 1918, secretar al circumscripției din Lugoj și apoi președinte al Organizației Județene Severin a PNȚ. A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, ca reprezentant Cercului Lugoj din județul Caraș-Severin. Adam a îmbinat activitatea bisericească cu cea de politician fiind activ în ambele ipostaze. A ctitorit biserici şi a fost membru în Adunarea Constituantă de
după 1918. A fost şi senator al României Mari, după unire.

Mama lui Petru, născută Maria Popovici, a fost, şi ea, fată de preot. S-a căsătorit cu Adam la 16 ani, însă a murit prematur, la vârsta de 24 de ani, pe când Petru se pregătea să meargă la şcoală.

Junele Petru Groza a urmat primele clase în localitatea natală, Băcia. Apoi, odată cu mutarea familiei în Banat, continuă studiile secundare la Coștei. Cum a ajuns acolo e o altă poveste hazlie, pe care o aduce în fața publicului însuși politicianul, în scrierile sale.

Un episod mai puțin știut din viața fostului prim-ministru, devenit, de nevoie, comunist, îl reprezintă tentativa eșuată de sinucidere din copilărie, când era elev la școala maghiară din Lugoj.
Petru Groza și alți trei fârtați plini de imaginație au ajuns să fure banii unei slujnice din oraș. Femeia avea „un ciorap plin cu bani (ciorap colorat și cu o verigă la mijloc), multe femei pe vremea aceea foloseau astfel de ciorapi drept poșetă”, își amintește „hoțul” în volumul de memorii „Adio lumii vechi!”. Din banii însușiți ilegal, copiii au chefuit cu prăjituri cumpărate de la o cofetărie în vogă din oraș.
Fapta lor a fost însă descoperită și astfel cei patru au ajuns în fața clasei și au fost puși la zid în cel mai înduioșător mod: „tocmai când încurcasem mai bine pe anchetator prin atitudinea noastră dârză, iată că, pe neașteptate, unuia dintre noi i-a venit rău și a vomitat, țâșnind din el numai frișcă și cremă. Pesemne, prăjiturile erau stricate”, mărturisește Groza în volumul său de memorii.

Tatăl „tâlharului” e chemat de urgență la Lugoj, iar Petru, de teama consecințelor, le promite complicilor săi că se va sinucide. Lucrurile par foarte simple, așa că micul Petru, cu conștiința încărcată, se duce pe un pod din oraș și se aruncă în apa Timișului îmbrăcat și cu cărțile de școală. Pentru că apa era destul de mică, se lovește cu capul de fundul nisipos al apei, își pierde cunoștința, dar e tras la mal de un sergent care-i văzuse
actul nesăbuit.

„Eram în Rai, în mijlocul unor minunate coruri îngerești, cântate de numeroși și frumoși îngeri! Pluteam pe aripile unei fericiri necunoscute”, descrie Petru Groza starea de inconștiență în volumul său de memorii. Când își va reveni, va vedea chipul tatălui, „cu barba lui neagră care-i înconjura fața”.
Evident că severul preot Groza nu putea tolera așa o ispravă și a urmat o pedeapsă exemplară. Este scos de la  școala maghiară și trimis la școala confesională evreiască din Coștei.

Copilul a mai avut însă și alte abateri, la fel de trăsnite. La școala din Coștei, a avut năstrușnica idee să fure praful de pușcă al bisericii, păstrat pentru a fi bubuit în timpul slujbei de Înviere. După ce-i lăsase pe țărani fără tradiționalele petarde de Paște, fusese prins explodând praful prin sat. Atunci a luat o bătaie corecțională strașnică de la tatăl său. Părinte Groza era extrem de corect, dar avea și palma grea.

Chiar și după ce se mută, în septembrie 1895, la Colegiul Evanghelic Maghiar din Orăștie (Colegiul „Aurel Vlaicu”), buhul de năstrușnic nu-l părăsește. Când își însoțește tatăl la Lugoj, cu trăsura, e recunoscut de oameni chiar de la porțile orașului ca sinucigașul de pe pod.  „Părinte, ăsta-i ăla de s-a aruncat în Timiș?”, e întrebat tatăl său, povestește Groza în „Adio lumii vechi!”.

La Orăștie, cum spuneam, în ciuda programului extrem de sever al școlii, Petru Groza rămâne același împielițat din copilărie. Se bate cu Bela Serestely, pentru că acesta-i spusese că doarme ca un „güzü”. Petru crede că expresia este foarte jignitor, fiind un fel de insultă șovină. Abia după ce disputa se încheie, Petru află că güzü este un șoricel de câmp.

Aici, la Colegiul Reformat „Kocsárd Kún”, leagă o prietenie pe viață cu Otto Roth, pe care-l va ajuta juridic în timpul deselor sale arestări. Dar nici Roth nu-i rămâne dator. Îi plătește gestul cu aceeași monedă când, la rândul lui, Groza este arestat. Eliberarea, Din cercul de amici al lui Groza nu putea să lipsească alt hunedorean de seamă, Nicolae Brînzeu, viitor preot român unit, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia,
deținut politic, autor de memorii.

După terminarea liceului, junele Petru vrea să debuteze cum se cuvinte în viaţa de adult: îşi ia certificatul de maturitate şi, chiar a doua zi după absolvire, se duce la fostul protopop Vasile Domşa s-o peţească pe bruneta cu ochi mari pe care acesta o avea în bătătură, arată istoricul Dorin Liviu Bîtfoi. Deşi protopopul acceptă, mama fetei se opune ferm: „Ce? Vrei căsătorie? Mai întâi şterge-te bine la nas şi du-te la şcoală înainte!”, i-a spus femeia, potrivit aceluiași volum de memorii al politicianului.

Rănit în orgoliul său de adolescent, Groza decide să se înscrie la Facultatea de Drept şiŞtiinţe Economice a Universităţii din Budapesta. În septembrie, alături de amicul Rudolf Oprean din Târnăviţa, ia acceleratul din gara Balinţ şi pleacă.

Cum inteligența și râvna la învățătură nu i-au lipsit, proaspătul absolvent Groza primește o bursă a Fundației Gojdu pentru a urma studii la Facultatea de Drept și Științe Economice a Universității Eötvös Loránd din Budapesta.
Ajunge în capitală, găseşte o cameră mai ieftină, cu două paturi și apoi se duce la gară ca să-şi ridice bagajele. Când să se întoarcă, îşi dă seama că uitase numele străzii, povesteşte istoricul Dorin Liviu Bîtfoi. Va petrece noaptea la un hotel. A doua zi, găseşte însă o altă cameră, mai bună. Pe strada Képiró. Se mută acolo. Când să adoarmă, observă că mai multe fete îi privesc şi chicotesc: „Micilor baroni, ce mai faceţi?”.

Dimineaţa află că nimeriseră pe una dintre străzile larg recunoscute în Budapesta pentru momentele dese de pierzanie, unde prostituţia era legalizată cu ţidulă.

Şi la facultate, isprăvile caraghioase ale lui Groza se ţin lanţ. Mănâncă la CăminulAcademic din oraş, unde provocările cu iz de şovin îl atrag, din nou, în scandaluri. Deşi acceptaseră că, fiind români, sunt despărţiţi de un perete de sticlă de restul mesenilor, Petru şi prietenul său zăresc într-o zi un nou anunţ prin care li se interzicea să vorbească în limba română „valahilor trădători şi puturoşi”. Cei doi ignoră avertismentul şi îşi văd
de discuţii până când lângă ei se opresc doi tineri care le cer bani pentru repatrierea osemintelor patriotului maghiar Ferenc Rákóczi, mort în Turcia. Petru e impertinent: n-are bani pentru „nişte ciolane musulmane”, preluând zvonul vremii, care contesta autenticitatea relicvelor. Se iscă o bătaie mare, Petru reuşeşte să spargă paravanul de sticlă, dar e salvat de chelneri de la o bătaie zdravănă.

Petrece în capitala ungară anii 1903–1905. Din 1905 își continuă studiile la Universitatea Humboldt din Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În 1907 obține diploma în științe juridice, cu distincția „magna cum laude”.

Totuşi, în perioada studenţiei, având o oarecare bunăstare materială, se plimbă în lume, cunoaşte şi se împrieteneşte cu oameni precum Octavian Goga, Alexandru Beldiman, Richard Wagner, Traian Vuia, se plimbă prima oară cu maşina şi îşi lasă prima oară barbă — ba chiar se amărăşte când barba încetează să mai crească. În Londra, în 2 aprilie 1906, are o comică revelaţie, după ce observă că şoferul autobuzului nu auzise de Staţia Waterloo: după ce-ai arată acestuia ce scrie pe biletul lui, conchide: „Şi am văzut atunci cum englezii una scriu şi alta citesc”.

Propaganda comunistă a făcut paradă cu titulatura de „doctor” a lui Petru Groza, pentru a-și da şi o minimă legitimitate academică. Dar a fost sau nu a fost Petru Groza într-adevăr doctor în accepțiunea actuală a termenului?
Petru Groza nu era, fireşte, medic. Era avocat. Ca avocat, nu era absolventul nici unei şcoli doctorale, ci doar licenţiat. Dar era o cutumă în Transilvania ca celor cu studii juridice să li se adreseze poporul cu termenul de „doctor”. Drept urmare, avocaţii absolvenţi de Drept erau intitulaţi „doctori” pentru că, prin tradiţie, la finalul studiilor, nu li se conferea o diplomă de licenţă, ci una de „doctor juris et de jure”. Alte surse susțin că totuși Groza a avut o diplomă de doctor de la Universitatea din Leipzig.

După absolvire, se angajează la cabinetul unui celebru avocat din Lugoj, cunoscut în oraş pentru zgârcenia sa exagerată. Dar abilul Petru Groza îl dovedeşte şi pe acesta, folosind aceeaşi politică a paşilor mărunţi pe care o va exploata şi mai târziu în politică: renunţă în prima lună la salariu, pe motiv că nu l-ar merita, apoi pretinde sume mai mici decât cele care i se cuvin. În câteva luni, Groza reușește să aibă un salariu mai mare decât orice stagiar. După un timp, își continuă activitatea de avocat și la Deva, unde se va stabili definitiv ulterior.
Urmând calea părintelui său, se implică, de asemenea, în viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.

Dar marea conflagrație mondială, ce avea să schimbe milioane de destine, va influența pentru o vreme și soarta lui Groza.  Este încorporat și trebuia să slujească ca soldat în Regimentul 8 de honvezi.

În 1918, la sfârșitul războiului, Groza apare pe scena politică ca membru al Partidului Național Român (PNR) și obține o poziție în Consiliul Director al Transilvaniei, convocat de politicieni etnici români care votaseră în favoarea unirii cu România; și-a menținut această funcție în următorii doi ani.

De-a lungul acestei perioade a vieții sale, Groza a stabilit o varietate de conexiuni politice, lucrând în diverse organizații politice și religioase transilvănene. Din 1919 până în 1927, de exemplu, Groza a obținut o poziție de deputat în Sinodul și Congresul Bisericii Ortodoxe Române. La mijlocul anilor 1920, Groza, care părăsise PNR după un conflict cu Iuliu Maniu și se alăturase Partidului Popular, a ocupat funcția de ministru al Transilvaniei și ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor în al treilea cabinetul Averescu.

În această perioadă a vieții sale, Groza a reușit să strângă o avere personală ca moșier înstărit și să-și stabilească o reputație notabilă ca laic proeminent în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, o poziție care avea să-l facă mai târziu neprețuit pentru Partidul Comunist Român (PCR), ce făcea campanie pentru a atrage sprijinul creștinilor ortodocși răsăriteni — cel mai numeros grup religios al țării în 1945.

Dar adevărata aventura a vieții lui Groza avea să se petreacă în vâltoarea politicii interbelice și mai apoi în perioada socialismului, când a jonglat cu toate partidele și s-a descurcat în toate situațiile impuse de vremuri.