”Vă mulțumesc pentru prezență și vă mărturisesc că sunt extrem de onorat să vă fiu gazdă în această zi de mare însemnătate pentru Timișoara, România și întreaga Europă. Timișoara a aspirat întotdeauna la mai mult și a obținut ce a visat, cu mult curaj și cu multe sacrificii. Excelența Voastră, mă bucur că ați acceptat să fiți prezent în Timișoara într-o perioadă, în care întreaga comunitate timișoreană marchează evenimentele istorice din decembrie 1989. Țara libertății se întâlnește cu orașul libertății. Suntem aici azi să onorăm eroismul concetățenilor noastre din urmă cu 31 de ani – să ne amintim de cei care au murit, dar să și onorăm și să încurăjăm cei care duc mai departe flacăra revoluției până în ziua de azi. De-a lungul anilor mi-am pus întrebarea: de ce a pornit revoluția tocmai în Timișoara?
Sunt multe răspunsuri, dar unul dintre ele s-a impus în mintea mea. Timișoara a fost prima pentru că libertatea a fost întotdeauna în spiritul orașului. A fost spațiul în care au trăit în libertate și respect reciproc oameni din diferite popoare, de diferite limbi și culturi. Această tensiune creatoare a fost creuzetul pentru decembrie 89. Să nu uităm niciodată că Revoluția a fost făcută de oameni în carne și oase. Unii dintre ei sunt azi aici să ne readucă, din trecut, mesajul Timișoarei din decembrie 89, de libertate, adevăr, demnitate, solidaritate, dreptul la o viață mai bună. Acest mesaj avem datoria să-l reactualizăm an de an, când celebrăm Revoluția. Avem datoria să-i redăm viața și sensul și azi și peste un an și peste zece. Ceremoniile sunt, de obicei, ritualuri. Iar ritualurile sunt bune pentru o comunitate, o țin unită în jurul unor eroi și în jurul unor idealuri. Ritualurile, tocmai pentru că nu se schimbă, ne țin în viață atunci când lucrurile din jur devin imprevizibile, așa cum este în aceste vremuri.
Dar revoluția este și despre oamenii ei care, într-o dimineață de decembrie și-au întrerupt viața obișnuită, pentru a lupta pentru o viață mai bună. Ceea ce mi-am dorit să descopăr, în anii petrecuți la Timișoara, a fost povestea timișorenilor despre Revoluție, a lor personală, din acele zile, cea pe care o transmit copiilor și nepoților și strănepoților. Memoria acelor zile, care va rămâne pentru totdeauna în familiile lor, ca o moștenire prețioasă. Timișoara acelor zile este un puzzle format din toate aceste istorii personale, iar una dintre ele o să o împărtășesc, azi. Femei și bărbați care au luat un mic dejun, s-au îmbrăcat, și-au îmbrățișat copiii, și-au privit părinții și au plecat de acasă să moară. Unul dintre acești oameni este Edita Reiter. Povestea Editei a rezistat timpului pentru că moartea ei a marcat pe altcineva, pe viață. Era 19 decembrie 1989 și, cu o zi mai devreme, Geta împlinise 35 de ani. Voia să meargă la niște prieteni care, în mod îngrijorător, nu apăruseră la mica serbare de ziua ei.
Lângă Spitalul Județean o Dacie opri brusc lângă Geta și a lăsat în drum trupul fără însulflețire al unei fete. O fată mignonă în jeanși roșii, Geta încă-i mai vede și azi. Singură pe stradă, se apropie de corpul inert și rece și-i zări fața tânără, relaxată. Știa ce se întâmpla în acele zile în oraș, știa că are legătură cu revoluția. A apucat să-i scoată buletinul din haină și să-i verifice numele și adresa, înainte ca, tot de nicăieri, să apară o salvare, în care doi brancardieri să încarce trupul femeii. În ziua următoare, Geta a reușit să ajungă în Iozefin, unde stătea femeia, și a vorbit cu o vecină. Victima se numea Edita Reiter, lucra la Institutul de Sudură și Încercare a Materialelor, plecase să-i ia medicamente mamei sale în vârstă și nu s-a mai întors. Se pare că, în încercarea de a speria muncitorii de la ELBA pe cale de a participa la revoluție, s-a deschis focul dinspre un transportor amfibiu blindat și au fost împușcate mortal Edita și încă o femeie. Geta a mers apoi în centrul orașului. Furia și tristețea îi alungaseră frica.
I se părea nedrept că un om atât de tânăr și-a pierdut viața. 31 de ani mai târziu, consideră ca schimbarea s-ar fi putut produce fără victime și că acea femeie avea dreptul să trăiască. I se strânge inima când se gândește la toate lucrurile bune ce i s-ar fi putut întâmpla ei și celorlalți care au fost uciși. An de an, în 18 decembrie, tot ce poate face e să aprindă acasă o lumânare în memoria fetei în jeanși roșii. Din 1989 nu-și mai sărbătorește ziua de naștere, îmi spune Geta: „Ziua mea e în fiecare zi, pentru că trăiesc”. La fel vă spun și eu azi: Ziua Revoluției în Timișoara este în fiecare zi, pentru că în fiecare zi avem datoria să ne trăim viețile în libertate, adevăr, demnitate, solidaritate și aspirația la o viață la bună, azi și pentru totdeauna. Și acesta este mesajul viu al Revoluției.”