6.2 C
Timișoara
marți 23 aprilie 2024

Lupul polar

La ora la care scriem aceste rânduri o întreagă planetă știe că Alexei Navalnîi a încetat din viață la închisoarea „Lupul polar” , situată la nord de Cercul polar. Se știe că acolo e foarte frig, că deținuții fac parte din categoria celor cu pedepse grele, pentru săvârșirea unor fapte extrem de grave, iar Navalnîi avea de ispășit 19 ani. Tocmai i se mai dăduseră 15 zile de carceră, după nenumărate alte serii de 15 zile, iar el spera să le poată duce pe picioare pentru ca, într-o zi, oricât de îndepărtată, să-l poată învinge pe „lupul polar”. Așadar, scriem un articol care nu poate aduce nimic nou, dat fiind faptul că întreaga presă occidentală a relatat pe larg, a luat interviuri, a încercat să explice. Restanța dosarului o mai constituie predarea trupului neînsuflețit către familie, deocamdată amânată sub argumentul efectuării unor investigații criminalistice. Nu doar că detaliile nu sunt accesibile presei (foarte probabil, nici măcar celei ruse) și nici nu vor fi în următoarea perioadă, premergătoare alegerilor prezidențiale din Federația Rusă. Termenul de 30 de zile pe care îl pretind autoritățile va expira tocmai înaintea zilei alegerilor (15 martie, față de 17 martie), dar poate fi, legal, prelungit. Însă, dincolo de acest „detaliu”, nu sunt prea multe de spus! Și, totuși, abia de aici se întrec, azi, agențiile de presă și politicienii în a spune ceva cu sens. Gesturi onorabile, obligatorii într-o logică diplomatică civilizată, dar care nu reușesc să ascundă, să mascheze vulnerabilitatea occidentală în fața „lupului polar”. Iar dacă politicienii și presa își vor epuiza repertoriul declarativ și „interpretativ” (a se citi: repertoriul de păreri cu pretenții), „lupul” nu va mișca niciun fir de blană nici de teama lor, nici de admirație pentru încropirile explicative. De ce? Pentru că lumea occidentală și „lupul” se află în lumi radical diferite, iar interpretarea uneia prin dicționarul și principiile celeilalte nu poate avea niciodată vreo finalitate consistentă. Credem că aici este și sursa vulnerabilității Occidentului, adică a acelei lumi care, de două secole încoace, se ambiționează să creadă că totul e rațiune și argumentare logică. Desigur, „lupul” e personajul rău, care nu respectă logica, dar să nu uităm că nu a promis niciodată așa ceva! Una e să sperăm că va respecta drepturile omului și cu totul altceva poziția lui față de acest dosar! Îmi pare rău dacă vi se pare că ceea ce scriu aici sună cinic, crud sau sinistru. Planeta găzduiește atât animale domesticite, cât și sălbatice, care viețuiesc după logica proprie și care nu vor ezita să demonstreze fragilitatea logicii umaniste în fața realității naturale. Dimpotrivă, ori de câte ori vom ignora această dimensiune a naturii, ne vom lovi de limitele noastre auto-propuse și vom fi luați prin surprindere de logicile alternative.
În lumea politică, rolul naturii e jucat de toate regimurile structurate pe un alt alfabet și pe reguli nu neapărat convergente cu cele occidentale, nu neapărat izomorfe. Ele demonstrează, tocmai în maniera cinică despre care vorbeam, faptul că pluralismul în sine, pluralismul fundamental, nu se suprapune cu pluralismul din cadrul ordinii raționale occidentale! Să nu uităm, când mai vorbim despre multiculturalitate politică, să subliniem mereu axiomele comune, baza, principiile fondatoare! Pluralismul e benefic, e igienic în interiorul unei paradigme valorice, după cum el poate fi malign ori de câte ori contestă această lume de idei. Atunci când legile naturii (impenetrabile până în cele mai mici detalii, eterne, surde la ispitele minții umane) sunt înlocuite cu ideologia de Partid (cu majusculă!), cu ambițiile unui lider politic sau cu transformarea tuturor principiilor într-un program rigid de perpetuare a puterii, logica de sorginte occidentală (modernă) devine neputincioasă, iar cei ce o urmează se supun, singuri, unui destin potrivnic. Se impune să subliniem de îndată faptul că nu facem parte din partidul mioritic! Fatalismul și servitutea nu ne-au fost niciodată în repertoriu! Dar critica și, eventual, slăbirea unui asemenea regim nu se pot face cu principii din afara sa, mai cu seamă când propria viață este dependentă de regimul alternativ. Fisurile proprii, contradicțiile, dubla gândire pot și trebuie să fie armele pentru a destructura ceea ce ne strivește. Nu spunem aceste lucruri pentru a incrimina pe nimeni, nici nu ne alăturăm celor care, în ultimele zile, s-au tot întrebat retoric de ce Navalnîi a ales să se întoarcă în Rusia după tratamentul din Germania. Acestor persoane le vom aminti doar de cazul agentului dublu Serghei Skripal, găsit de misionarii ruși în Marea Britanie și otrăvit acolo, împreună cu fiica sa. Or, recentul caz al pilotului militar rus Maxim Kuzminov, care a dezertat și, după o scurtă ședere în Ucraina, s-a stabilit în Spania, dar a fost găsit împușcat săptămâna trecută. Planeta nu mai este nesfârșită, ideea de ascunzătoare e perimată, iar identitatea multiplă nu mai e, de multă vreme, o mască salvatoare! În lupta asimetrică dintre un individ și un regim politic pe care îl deranjează nu contează argumentarea critică, ci repetiția acelorași sloganuri până ce se anulează de la sine. Să ne uităm puțin la acestea!

Crimentala
O carte care și-a depășit cu mult statutul de roman, utopie, distopie, avertisment sau cum ar mai dori unii să-i spună, o carte cu titlul „1984” reprezintă dicționarul complet al acestor cazuri. Pe scurt, un individ aparent obișnuit, Winston Smith, începe să se raporteze critic la Partid și comite o serie de gesturi condamnate de ideologia oficială — precum gândirea independentă, ignoranța față de reguli de neignorat, relații amoroase, lipsa entuziasmului în aplaudarea Liderului. „Securistul bun” pare că îi susține poziția pentru ca, în final, să fie cel care va conduce tortura și reeducarea lui. Un soi de „fratele Alexandru” din literatura noastră. Ce lecții obligatorii învață Winston pe parcursul cărții? Desigur, orice asemănare cu realitatea e valabilă exclusiv pentru cei ce gândesc pe cont propriu, adică pentru occidentali. Să nu uităm!

Așadar, „cele două scopuri ale Partidului sunt cucerirea întregii lumi și înăbușirea pentru totdeauna a gândirii libere”. Pare cunoscut? Continuăm: „Oare nu-ți dai seama că moartea unui individ nu înseamnă moarte? Partidul e nemuritor!”. Aici, în viața reală (oare cât de reală?) apare întreaga cohortă de cărturari marca Winston, care ne asigură că lupta trebuie continuată și rațiunea va învinge. Și personajul îi spune securistului O’Brien: „Oricum, veți da faliment. Ceva, totuși, vă va înfrânge. Vă va înfrânge viața!”. Dar Winston sfârșește la camera 101, cea mai drastică în materie de re-educare, un soi de „lup polar”, în schimb nu pot să nu mă întreb de câte ori ne-au trădat cei ce insistă că lupta trebuie continuată? „Ești un cusur în urzeala rânduielilor noastre. O pată ce trebuie scoasă!”, îi explică O’Brien. Entuziastul revoluționar, Winston în cazul cărții, Navalnîi și câțiva alții gândesc astfel: „Am deplina conștiință a propriei mele identități. M-am născut și voi muri. Am mâini, am picioare. Ocup un loc concret în spațiu. Niciun alt corp solid nu l-ar putea ocupa în același timp cu mine”.

Să nu uităm să adăugăm faptul că acestui nefericit i s-a spus că are drepturi, că o ordine juridică internațională îi este favorabilă întotdeauna, la fel filosofia umanistă, rațiunea, dialogul, părerile alternative, eroismul, istoria și Cultura, cu majusculă. Iar el a crezut. Ce nu pricep cei ce povestesc asemenea basme e că relieful politic determină interpretarea filosofiei, a drepturilor și a încălzirii atmosferei de idei. Că nu poți muta pur și simplu un context în altă regiune, nu poți obliga acest relief să se adapteze pentru simplul motiv că el este cel ce adaptează, remodelează și, finalmente, ucide ceea ce nu poate fi adaptat. Încă o dată, nu ideea de schimbare este eronată, ci mecanismele pe care acești „cărturari” refuză să le adapteze la relief. „Ceea ce contează nu e atât morala maselor — atâta timp cât masele sunt absorbite de muncă, starea lor de spirit nu importă —, ci morala Partidului însuși. Se cere ca până și cel mai umil membru de partid să fie competent, laborios și destul de inteligent, dar totodată un fanatic ignorant și credul, în sufletul căruia să precumpănească frica, ura, lingușeala și o senzație orgiastică de triumf”. Orice legătură cu realitatea e doar o dovadă că O’Brien, precum și autorul, George Orwell, au dreptate în cadrul sistemului. Cine se crede în afara regimului, să o spună cu voce tare! Atât de tare încât să se audă de la „Lupul polar”! Da, filosofia occidentală definește omul cu începere de la dreptul de a avea opinii proprii și a le exprima liber în dialogul social. Dacă vom continua să-l „judecăm” pe Navalnîi cu această balanță, nu vom pricepe nimic. Sunt deja prea mulți care o fac. Întotdeauna o părere alternativă este o formă de sinucidere: în grupul de cunoscuți, într-o situație anume, în relația cu cei obedienți. Dar de ce nu spunem suficient de răspicat faptul că acești oameni aleg să se sinucidă tocmai pentru că o vastă majoritate se oferă slujbași regimului fără a cere nimic în schimb, fără a primi, fără a conta. Sinuciderea politică este răspunsul unic dat nu atât regimului, cât societății care asistă și susține. Care consolidează regimul prin tăcere și supunere. Sistemul nu poate colapsa decât prin disidența unui număr suficient de contestatari. Nu filosofia altor meleaguri, ci neconcordanța locală dintre propaganda oficială și realitatea resimțită de societate! Fiecare om înlăturat în baza convingerilor sale alternative este dovada clară a unei societăți morbide, paralizate, arestate. Navalnîi era viu la „Lupul polar”, găsind resurse și în ultima zi să fie îndrăgostit de soție și ironic cu oficialitățile. Restul lumii, îndeosebi cea cu pretenții raționale, nu a găsit (oare caută?) remedii pentru a restrânge efectele „lupului polar”!
O’Brien îi spune, arogant, lui Winston (și prietenei sale, Julia): „Sunteți niște morți!”. Apoi, în temniță, disidentului: „Dacă dumneata ești om, apoi ești ultimul om. Specia dumitale s-a stins, noi îi suntem moștenitori. Îți dai seama că ai rămas singur, absolut singur? Ești în afara istoriei, nu exiști!”. Ca urmare, unde sunt oamenii, umaniștii care nu au deranjat suficient de mult „lupul polar” până într-acolo încât acesta să poată extirpa specia umană?

Ultimul om
Se impune să amintim cel puțin două alte nume: Anna Politkovskaya și Boris Nemțov. Nu pentru că ar fi, alături de Navalnîi ultimii supraviețuitori ai unei specii exotice. Sunt, cu siguranță, mult mai mulți, neștiuți, dispăruți în nesfârșitul teritoriu rus și în tăcerea iremediabilă a istoriei de pretutindeni. „Nu te vei salva!”, îl amenință O’’Brien pe Winston. Nu în cadrul regimului creat de Partid. În afara acestei peșteri, ar spune Platon, da. Acolo stau la sfat Boris Nemțov și, de acum, Navalnîi. Tot Platon ne avertiza că dacă s-ar întoarce în peșteră, ar fi lapidați de masele de obedienți, fără a putea schimba ceva.
Anna Politkovskaya (1958–2006) a fost jurnalistă la Novaya Gazeta și activistă pentru drepturile omului. A dezvăluit în materialele sale abuzurile comise deopotrivă de militarii ruși ca și de forțele cecene de sub comanda familiei Kadîrov, a ajutat la evacuarea vârstnicilor din nordul Caucazului și a fost implicată în salvarea copiilor din atentatul de la școala din Beslan, în 2004. A fost otrăvită, a supraviețuit, apoi a fost asasinată în scara blocului în care locuia.
Boris Nemțov, fost vice-premier al Rusiei în perioada lui Boris Elțîn, ministru al energiei, guvernator al regiunii Nijnîi Novgorod, promotor al unor reforme economice de substrat liberal, întemeietor de formațiuni politice și asociații civice. Odată cu venirea lui Vladimir Putin la Kremlin, a devenit un aprig contestatar al autoritarismului acestuia, al corupției de la vârful puterii ruse, al crizei financiare din federație, organizator de marșuri de protest și opozant al intervențiilor militare ruse în Ucraina, urmare a Maidanului din 2014. A fost împușcat din spate, în apropiere de podul de lângă Kremlin, dar a fost condus pe ultimul drum de o mare impresionantă de oameni.

Alexei Navalnîi a murit la „Lupul polar”. Era un tânăr jurist care a înțeles de multă vreme derapajele sistemului instituțional rus și a sperat că, în baza adevărului, va putea mobiliza mințile luminate. A creat și coordonat fundații anti-corupție, programe de analiză politică și juridică, a dezvăluit numeroase fapte de o gravitate majoră pentru politica internă rusă. A fost declarat „prizonier al conștiinței” de către Amnesty International, a primit premiul Saharov pentru eforturile sale în lupta pentru drepturile omului, otrăvit cu Noviciok, întemnițat în condiții extreme și ucis de „lupul polar”. Trupul, cum spuneam, încă nu poate fi înhumat, după cum moștenirea sa va fi greu de șters în confruntarea contemporană a lumilor. Ultimul om reprezintă o amenințare pentru „lup” și de dincolo de ghețurile arctice. Întrebarea este cât a înțeles societatea și cum va pune în valoare sacrificiul lui Alexei Navalnîi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :