Lumea muribundă în care suntem nevoiți să trăim

577

Astăzi, oriunde ai privi, nu-ți este dat să vezi altceva decât exteriorizări dureroase ale unei profunde crize. Cu riscul de a fi acuzat de platitudini, nu pot să nu observ că suntem martorii unei crize sistemice. Ne mușcă din toate părțile dinții sfâșietori ai unor multiple crize, între care ne vitriolizează îndeosebi criza politică, cea economică, cea sanitară sau cea climatică. Ai impresia că până și criza s-a democratizat, îmbrățișând un soi de pluralism exasperant, marcat de forme între care se manifestă o foarte obositoare competiție.

Dacă nu te enervează criza politică, în mod sigur te sâcâie criza sanitară; iar dacă în privința acesteia din urmă ai dobândit imunitate (și nu mă refer la cea medicală, ci la cea nervoasă), cel mai probabil ești bulversat de criza climatică. În jurul nostru pare să se instaureze o altă lume decât aceea cu care ne obișnuiserăm înainte de sfârșitul anului 2019. Criza politică se conjugă cu cea economică, iar rezultatul acestui proces se împletește cu criza sanitară, dar și cu cea climatică. Nervii tăi sunt întinși la maximum sub avalanșa de informații legate de posibilitatea căderii guvernului (sub securea unei mult prea mult disputate moțiuni de cenzură), de cursul valutar (care niciodată nu avantajează moneda națională), de necesitatea de a-ți pune masca pe figură ori de utilitatea sau de periculozitatea vaccinării, de știrea că, în curând, vei muri de sete (precum cel pierdut în deșert) sau de faptul că, orice s-ar face, de acum încolo vei trece dintr-o criză în alta și dintr-o stare excepțională în alta. Nu cred că sunt foarte mulți oameni care, în această cumplită regie mundană, să nu sufere la nivel psihic sau somatic.

Experiența crizelor multiple, conjugate și, aparent, fără de sfârșit nu este una prin care lumea să nu mai fi trecut. Căderea Imperiului Roman de Apus, prăbușirea Constantinopolului și, implicit, a lumii bizantine de rit creștin ortodox, epidemiile de ciumă sau de holeră,  dizolvarea relațiilor sociale de tip feudal sub impactul revoluției industriale, sângeroasa Revoluție Franceză de la 1789, cumplitele războaie napoloniene, Primul Război Mondial, gripa spaniolă, căderea Europei sub cizma armatelor hitleriste, genocidul nazist și comunist, toate acestea nu au fost altceva decât manifestări ale unor profunde crize din care, până la urmă, lumea a ieșit. Dar nu oricum!

Pare că vremurile în care suntem nevoiți să trăim sunt asemănătoare cu cele pe care le-au cunoscut toți cei care au avut (ne)șansa de a fi contemporani cu oricare din evenimentele istorice mai sus enumerate. Cu riscul de a fi din nou plictisitor, vă reamintesc, dragii mei cititori, că mai toate aceste evenimente au generat ori au marcat un proces de tranziție de la o societate „așezată” — mai ales prin predictibilitatea ei! — la una nouă, pe care cei mai mulți dintre oameni fie nu o înțelegeau, fie nu o acceptau. Este firesc să te întrebi unde vei ajunge după ce criza actualei epidemii se va stinge ori unde te vei găsi atunci când nu vei mai putea avea acces nelimitat la resursele de apă sau de hrană ori din ziua în care utilizarea combustibililor fosili va fi interzisă, sub pedeapsă penală? Paradoxal, trăitorii acestor vremuri sunt, în egală măsură, privilegiații, dar și sacrificații sorții. Avem privilegiul de a asista la schimbarea unei lumi muribunde și, totodată, suntem nevoiți să încasăm loviturile acestei schimbări.

Problema nu e a lumii, văzută în forma unui concept abstract și greu inteligibil. Problema e a noastră, a tuturor! Nu suntem atât de bine școliți încât să putem face față cu deplin succes acestor dramatice crize și – firesc, de altfel — nu știm nici cum să ne pregătim odraslele pentru ca, în viitorul foarte apropiat, să poată ele surmonta efectele acestor crize. Poate că noi toți ar trebui să ne gândim la cuvintele împăratului roman Marc Aureliu, vlăstar al dinastiei Antoninilor, care, la un moment dat, scrie: „Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele care se pot schimba și înțelepciunea de a le putea distinge pe unele de altele”.

Mă îndoiesc că trecerea acestei lumi de la vechi la nou va duce la extincția lumii, dar în mod sigur va duce la dispariția lumii noastre, pe care, în mod greșit, suntem tentați să o lăsăm și copiilor noștri. Avem, desigur, o scuză: nu știm și nici nu înțelegem suficient de bine o altă lume, care s-ar putea să nu mai fie marcată de individualism, interes privat sau libertăți personale, ci de comunitarism, interes public ori libertăți colective. Cel mai probabil, unii dintre dumneavoastră se vor grăbi să mă acuze că fac apologia unui soi de neo-marxism. Îi asigur că nu aceasta este intenția mea.

Eu nu fac decât să reproduc aici câteva gânduri și impresii, asumate în limitele propriei capacități de înțelegere a lucrurilor și mărturisite celor care își fac timp să mă citească. Am însă solida convingere că pericolul major al oricărei perioade de trecere de la un model social între timp dezarticulat la unul nou, în bună măsură prea puțin înțeles, trebuie căutat în relația angajată de stat cu societatea, respectiv între autoritate și individ. În interiorul acestei relații, derapajul autoritarist și, implicit, liberticid este oricând posibil, cu asentimentul interiorizat al celor mai mulți dintre semenii noștri. De acest lucru ar trebui să ne temem!  

LĂSAȚI UN MESAJ