Așa cum am spus în aceste pagini, Banatul nu a fost nicicând un loc lipsit de viață.
Dimpotrivă, la tot pasul, în orice așezare, cât de mică, a apărut câte un reprezentant al
obștii care a dus aiurea în lumea largă talentul, priceperea sau cunoștințele sale,
dobândite în aceste locuri.
Este și cazul unui valoros artist bănățean din secolul al XIX-lea, care este, pe de o parte,
revendicat, în egală măsură, de sârbi, austrieci, maghiari și români, dar, pe de altă parte,
uitat acum de toate națiile, de parcă nu ar fi existat. Deși a trăit și a creat aici, pe aceste
locuri, picturile sale îmbogățesc muzee și colecții particulare. Despre om, însă, nu se mai
știe mai nimic. Doar sârbii, cu o oarecare mândrie, încă îi mai păstrează o brumă de
amintire.
Konstantin Danil (Constantin Daniel sau Constantin Dănilă, după cum l-au românizat unii), plecat în lume probabil
din Lugoj, a fost un pictor și un iconograf sârb de mare valoare artistică. Este cunoscut
în special pentru portretele sale, dar rămâne un artist misterios, deoarece nu sunt
cunoscute prea multe date biografice ale sale. Chiar și locul nașterii și date nașterii lui
sunt discutabile. Totuși, Danil este considerat cel mai important pictor sârb al stilului
Biedermeier.
Potrivit bine informatului arheolog și istoric german Felix Kanitz, „Konstantin Daniel”
sau, cel mai probabil, Danilo Petrović, după unele surse, a fost un sârb din Lugoj,
născut, se pare, la 1793 (dar apar referiri și la anii 1798 sau 1802), un talent autodidact
ce și-a depășit limitele de simplu desenator sau „zugrav” de biserici cu puține și
rudimentare cunoștințe. Se mai vorbește, de asemenea, ca loc al nașterii lui și de
localitatea Ečka, unde, potrivit propriilor relatări, a trăit între 1812 și 1816. Unele surse
susțin că ar fi fost fiul unui rus venit în Banat cu armata lui Suvorov și al unei mame
românce.
Așadar, se pare că „Konstantin Daniel” (Danil) este doar un pseudonim artistic
germanizat. În sprijinul acestei afirmații se află următoarele informații.
În 1868, pictorul belgrădean Steva Todorović l-a menționat pe artistul din Becicherec
într-un articol despre „picturile pline de viață” din colecțiile publice belgrădene. El
menționează lucrarea lui Dimitrij Avramović „Portretul lui Petrović Fierarul din
Zemun”, care este de fapt o copie după renumitul pictor sârb Danilo Petrović din
Bečkerek (Konstantin Danilo). El notează: „este o copie destul de slabă, conform
originalului”. În cele din urmă, faimosul „Lexicon biografic” al lui Wurzbach vorbește
despre Daniel Petrović ca fiind un pictor născut în Lugoj și citează ca sursă faimosul
„Dicționar al artiștilor” din 1852, scris de un croat, Kukuljević-Sakcinski.
Conform spuselor istoricului, maghiarii și românii îl consideră, de asemenea, pictorul
lor. Dar, deopotrivă, și lumea artistică austriacă și-l revendică.
La vârsta de 13 ani a părăsit Lugojul și a plecat la Timișoara, unde a realizat un desen
care l-a făcut să fie acceptat la școala de artă a lui Arsenije (Arsa) Teodorović.
Teodorović a fost conducătorul unei școli de pictură și a influențat, prin ea, o generație
nouă de artiști mai tineri, inclusiv câțiva care i-au devenit, ulterior, rivali. Unul dintre ei
a fost Konstantin Danil. Aici, Konstantin Danil a studiat câțiva ani și a realizat, printre
altele, o icoană a Sfântului Sava care a atras multă atenție. Maestrul sârb l-a încurajat pe
tânărul Konstantin Danil în următorii patru ani. Artiștii începuseră deja să-l numească
Konstantin Danil Grigorović, cel care desena tot felul de obiecte din natură, cu numele
tatălui său, Danil. Konstantin Danil a dobândit în acea vreme o măiestrie artistică atât
de mare, încât creațiile sale abia puteau fi deosebite de cele ale lui Teodorović.
La vârsta de 17 ani, l-a părăsit pe Teodorović și a mers să lucreze în atelierul unuia
dintre cei trei academicieni vienezi care lucrau atunci la Timișoara. Sau bătrânul
maestru s-a descotorosit destul de repede de tânăr, poate din frustrare, văzând talentul
viguros și progresul rapid al elevului său. Danil a luat, de asemenea, lecții de la pictorii
portretiști itineranți.
La începutul anilor 1820, se pierde urma lui Danil din Timișoara.
Ulterior a fost admis ca student la Academiile de Arte de la Viena și München. În
perioada studiilor la Viena și la München a fost influențat, o perioadă, de lucrările
pictorilor clasici germani Asmus Jacob Carstens, Joachim Christian Reinhart, Peter
Fendi, Joseph Anton Koch, Gottlieb Schick și Bonaventura Genelli.
A avut timp să călătorească și să picteze prin Banat și Transilvania, ca mulți „pictori
călători” din acea vreme, și să se întrețină pictând portrete în case burgheze bogate și
„conace” nobiliare. Pe atunci, un astfel de portret era plătit cu un ducat, adică 5 forinți în
argint. Danil a încercat să picteze în fiecare gen, inclusiv portrete, peisaje, picturi de
flori, scene din viața modernă și subiecte istorice.
De la München s-a întors în Becicherecu Mare, unde a pictat din nou în stilul lui
Teodorović.
În 1827 se ocupa de aceeași afacere cu portrete în Becicherecul Mare și, în timp ce picta
un portret al unui șef din administrația orașului, Stjepan Karacsony, un bogat proprietar
de pământuri, mai târziu prefect și comite de Torontal, a întâlnit-o, în casa lui, pe Sofija
Dely, o fată dintr-o familie nobilă maghiară săracă, și s-a căsătorit cu ea pe 27 februarie
același an, într-o biserică catolică. Pe Sofija a înfățișat-o adesea în lucrările sale. Astfel,
imaginea ei a servit drept inspirație pentru imaginea Fecioarei Maria de pe iconostasul
Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Pančevo. La scurt timp, după 1837,
Becicherecu Mare a devenit reședința sa permanentă.
După ce a petrecut mult timp în regiunea frontierei militare și a fost alături de trupele
austriece în război, a dobândit obiceiul de a-i picta pe ofițerii și pe funcționarii civili de
la Granița Militară. În același timp, a realizat o serie de reprezentări din istoria
Vechiului Testament apropiindu-se mai mult de pictura religioasă.
În 1828, protopopul din Pančevo, Arsenović, în timpul unei campanii în Alibunar, a
văzut portretele excelente ale unui ofițer și ale soției sale în casa căpitanului de grăniceri
Kljunović și i-a propus imediat lui Danilo să lucreze iconostasul noii biserici ortodoxe
sârbe, până atunci cea mai mare și mai frumoasă din fostul teritoriu sârb. Contractul a
fost încheiat cu municipalitatea bisericească pe 26 mai 1829.
Danil s-a mutat la Pančevo, a început să studieze Sfintele Scripturi și să studieze și să
schițeze modele pentru icoane individuale. În 1833, Danil a finalizat iconostasul din
Pančevo. Reprezentarea sa a Arhanghelului Gabriel este considerată o capodoperă a
picturii sârbe din secolul al XIX-lea. Pentru crearea acestui iconostas a primit 4.500 de
florini, ceea ce era o sumă mare la acea vreme.
A pictat încă aproximativ 20 de portrete și icoane în Pančevo — 10 portrete numai
pentru familia Jagodić, dintre care patru se află pe moșia din Kanak, iar restul în
castelul Krnjače din România, la graniță. Cu această lucrare din Pančevo, Danil și-a
câștigat o reputație de cel mai bun maestru și s-a întreținut financiar pentru tot restul
vieții. Prin urmare, a rămas bun prieten cu Arsenović, purtând o recunoștință profundă
prelatului până la moartea acestuia.
În 1833 Danilo a fost invitat de municipalitatea ortodoxă românească din Uzdin să
decoreze biserica acesteia. În 1836 a finalizat-o, cu altarul la scară miniaturală și tavanul
într-un stil grandios monumental.
În 1836 municipalitatea bisericească sârbă din Timișoara a anunțat un concurs pentru
crearea unui iconostas și l-a ales pe Danil. Este caracteristic faptul că Danil a semnat
oferta ca „localnic”. A terminat iconostasul în noiembrie 1843. Cât timp a lucrat la
Timișoara, Danil a fost în centrul atenției. Un tânăr nobil maghiar, mai târziu ministru,
Gorove, întorcându-se de la studii din Franța și Italia, l-a rugat să-l primească în
atelierul său și a scris despre această vizită în „Pesti Hirlap”, nr. 45.377, din 1841, un
articol entuziast, înfățișându-l ca un bărbat între 30 și 40 de ani.
Ziarul german „Temesvarer Wochenblatt” a atras de mai multe ori atenția asupra
„geniului artistului”, considerând această biserică cea mai frumoasă din toată Ungaria și
din toate provinciile sale. Între Danil 1843 și 1852 și-a petrecut cea mai mare parte a
timpului acasă, în Becicherecul Mare, pictând portrete și naturi moarte. În acești 10 ani,
conform ziarului german menționat anterior, a călătorit în Italia de două ori, în 1846 și
1851, în scopul studiilor. Ziarul timișorean „Euphrosine” susține acest lucru.
Din 1834 și până în 1873 Danil a realizat picturi în stil Biedermeier și picturi religioase
inspirate de școala mișcării nazarinene de la Viena devenind unul dintre liderii regionali
ai acestei școli. A lucrat în atelierul său de pe str. Țarul Dușan nr. 37 din Becicherecu
Mare, unde a avut ca ucenici numeroși artiști sârbi, printre care pictorul-poet Đura
Jakšić și artistul Lazar Nikolić, care a scris o biografie a profesorului său.
În august 1852 s-a mutat în satul bănățean Dobrica pentru a picta iconostasul bisericii
ortodoxe sârbe. În timpul celor trei ani de muncă acolo, a fost ajutat de Lazar Nikolić.
Cea mai amplă, mai matură, dar și ultima lucrare iconografică a lui Danilov este biserica
ortodoxă sârbă din satul bănățean Jarkovac. Cu reputația sa deja bine conturată, Danil
primește libertate deplină de la locuitorii din Jarkovac, iar acest iconostas spațios
seamănă mai mult cu stânca imensă a unei galerii decât cu iconostasele convenționale.
Există 17 icoane în total, două pe mese și 15 pe iconostas. În rame simple, neîmpodobite,
atașate de perete, fără aureolă în jurul capului, aceste picturi mari, în ciuda manierei și
fineții sale pseudoclasice și Biedermeier, creează o impresie solemnă, monumentală.
Picturile sunt bine conservate, fiind curățate cu grijă de pictorul Sf. Aleksić înainte de
război. Pentru pictura Sfântului Sava pe masa episcopului, Danil a folosit un portret al
binefăcătorului său, protopopul Arsenović. Niciuna dintre compoziții nu conține
imitația și copierea obișnuită a modelelor italiene.
Istoricul de artă Dejan Medaković a evidențiat icoana Sfântului Sava a lui Danil ca fiind
deosebit de reușită. Există doar asemănări, în înțelegere și grupare, cu celelalte
iconostase ale sale, dar aici, fără îndoială, Danil este cel mai original. După Jarkovac, a
lucrat doar la câteva icoane individuale, cum ar fi Hristos pe Muntele Măslinilor din
biserica evanghelică din Kovacița, în Banat. De atunci, nu s-a mutat prea mult din
Becicherec și a pictat la comandă, la prețuri mari, mai ales portrete.
În comunitate, Danil s-a bucurat de un mare respect. Era considerat un erudit, bine
educat și destul de bogat.
Contemporanii îl descriu ca fiind mic de statură, cocoșat și miop, cu un comportament și
o înfățișare foarte modeste, dar spiritual și ospitalier. Își ținea casa aproape luxos.
Vorbea și scria în germană, dar comunica cu sârbii în sârbă.
Este cert că nu a primit o educație academică regulată, ceea ce reiese din unele greșeli de
desen și compoziție, dar, pe de altă parte, talentul singur nu ar fi putut atinge acea
măiestrie a coloritului. În general, folosea culori foarte suave, așa-numitele culori de
Postul Mare. În ciuda acestui fapt, a folosit, simultan, trei metode diferite. Astfel, nu
poate fi încadrat într-o singură școală. Se simt la el diverse influențe, atât venețiene, cât
și olandeze, dar și vieneze — Biedermeier — și pseudo-clasice. În plastica sa, care uneori
se transforma în moliciune vizuală, în absența completă a asprimei masculine și a
avântului eroic, se întrezărește ca un om al timpului său.
Chiar și în izolarea sa rurală, Danil a urmărit dezvoltarea artei mondiale și frământările spirituale. Nu a expus nici la
Pesta, nici la Viena, doar înainte de moarte a pictat o Sfântă Treime de mari dimensiuni
pentru Expoziția Mondială de la Viena, moartea împiedicându-l însă să o finalizeze.
În 1872 a murit soția lui, Sofia Dely, iar un an mai târziu, pe 13 mai 1873, pictorul a
părăsit și el această lume, la reședința sa din Becicherecu Mare.