Leonard Cohen — rigoare și frumusețe

160

Prima biografie a lui Leonard Cohen pe care o avem în românește i se datorează lui Mircea Mihăieș — foarte probabil, cel mai bun cunoscător (și) al marelui muzician și (da!, nu e nici o exagerare) scriitor canadian. E o carte minunată. Dar ea nu este singura. Cea de-a doua — asupra căreia voi insista, preț de câteva pasaje, imediat mai jos — este datorată lui Liel Leibovitz și se numește Rock & Roll, izbăvire și viața lui Leonard Cohen. A apărut la editura Publica, în subdiviziunea editorială a acesteia, Victor Books, o serie — impresionantă — în care apar biografii foarte, foarte bine scrise.

Capitolul 5 al acestui volum este, așa-zicând, despre „Un mare jurnal pus pe muzică de chitară”. Este capitolul în care autorul cărții încearcă să ofere un scenariu de interpretare cu privire la ceea ce a declanșat și, în primă fază, întreținut alegerea de a cânta în cazul cuiva — Leonard Cohen, desigur — care începuse „în câmpul creației” cu o altă opțiune, aceea de a scrie poeme și romane. Ambele, trebuie spus acest lucru, cu un succes semnificativ.

Fără să pretindă că este în măsură să spună adevărul definitiv cu privire la acest turning point din destinul artistic al lui Leonard Cohen, Liel Leibovitz oferă câteva direcții (foarte) probabile care au stat la baza unei asemenea decizii. De altfel, din startul acestui exercițiu hermeneutic, autorul cărții  nu uită să menționeze că „așa cum se întâmplă cu toate momentele importante ale vieții sale, atunci cînd a fost întrebat ce l-a făcut să cânte, Cohen a avut o explicație fantezistă gata pregătită.”

Înainte de însă de a o menționa acestă „explicație fantezistă” (imediat vedem și despre ce anume este vorba), Liel Leibovitz invocă și ceva elementar — un amănunt care face de regulă diferența între statutul financiar al unui poet, fie el și cu succes moderat — și un muzician din Vest care ajunge, în timp, să vândă foarte bine: „Cohen a fost mereu îndrăzneț în ceea ce privește cariera sa, dar nu a fost niciodată naiv; banii s-ar putea să fi jucat un rol în această decizie, dar este foarte probabil că acesta nu a fost singurul și nici măcat unul principal”.

Și acum, să trecem la ipoteza fantezistă — dar ce mai fantezie! 1965 ar fi anul. Locul: un hotel din Toronto, King Edward. Cohen stătea în pat, „citindu-i cu voce tare niște poezii noi unei prietene”. Normal, nu? Mai departe: „Ușa de la camera vecină era lăsată întredeschisă, iar Cohen și tovarășa sa puteau vedea cuplul din camera de alături făcând dragoste, dezbrăcați. Puteau să îi și audă; amuzat de spectacol, Cohen a început să-și sincronizeze cuvintele cu gemetele și suspinele cuplului și a fost extraordinar de încîntat de rezultat. Cred că o să mă înregistrez cântându-mi poeziile  i-a spus tovarășei sale. Te rog să n-o faci, i-a răspuns ea.

A făcut-o! Indiferent la rugămintea prietenei sale  de atunci și spre bucuria adâncă a — pesemne — multor milioane de oameni din întreaga lumea.

Ceea ce am menționat mai sus este doar una dintre ipotezele cu privire la începutul muzical în cazul lui Leonard Coneh. Mai sunt și altele — e adevărat, nu atât de „fanteziste” precum întâmplarea rezumată ceva mai înainte. Una dintre aceste ipoteze este intim legată de Bob Dylan și de admirația pe care Cohen a nutrit-o pentru acesta. Toate aici, în acest capitol dens, în care — la fel ca în toate celelalte — Liel Leobovitz ajunge ca și cum ar merge în spirală: într-o spirală care intră tot mai adânc, tot mai convingător și mai fermecător într-o tema sau alta.

Cristian PĂTRĂȘCONIU

LĂSAȚI UN MESAJ