În Banatul sfârşitului de secol al XIX – lea şi apoi multe decenii din secolul al XX – lea, au existat adevărate vetre folclorice, grupate în jurul unor sate care au dat veritabile şcoli neoficiale de muzicanţi. Voi zăbovi asupra unora dintre ele, cu diferite prilejuri.
Bunăoară, una din aceste excepţionale şcoli neoficiale de lăutari a fost satul Dalci, din apropiere de Caransebeş, devenit celebru mai ales prin genialul Luţă Ioviţă, primul român care a cântat folclor românesc la taragot. Taragotul tocmai fusese inventat în Ungaria şi se numea, în versiunea oficilală: tarogato. Lui Luţă Ioviţă i-a plăcut cum suna acest instrument, a intuit şi simţit că se potriveşte perfect sonorităţilor muzicii populare bănăţene şi l-a impus definitiv în galeria instrumentelor folclorice de suflat.
Născut în acelaşi sat cu Luţă Ioviţă, dar la 14 ani după acesta, Ion Murgu a fost al treilea din cei şase copii ai familiei sale. A crescut într-o atmosferă aspră, din cauza sărăciei, însă însoţit de mic de muzică. Tatăl său, Todor, zis Său, cânta la clarinet, deşi traiul şi-l câştiga din lucrul la cărămidă. Pentru început, Ion învaţă să cânte la fluier, confecţionându-şi chiar el un fluier din lemn de salcie. În timp ce lucra la acesta, se taie rău la un deget, care-i rămâne deformat întreaga viaţă.
Învaţă să cânte bine la fluier şi se face remarcat printre copiii de vărsta lui. Începe să cânte chiar şi prin satele din jur, ajungând să fie recunoscut pentru talentul său deosebit. La vârsta de 12 ani, tatăl îi cumpără un clarinet, la care prinde să cânte tot mai bine. Un muzicant în plus în familia Murgu prinde foarte bine, pentru că aducea un ban în plus, pe lângă tatăl său, cântând pe la consătenii mai înstăriţi, la diverse petreceri şi „zicăli”. Tatăl său, un om foarte aspru, devine atât de autoritar, încât se spune că-l obliga să coboare în fântână şi să cânte, iar el îl asculta de afară.
În 1915, este încorporat şi trimis pe front, dar şi aici este nedespărţit de clarinetul său, înduioşîndu-şi camarazii în momentele de respiro ale conflagraţiei. Se întoarce în satul natal, la terminarea războiului, în 1918, dar şederea e scurtă, căci pleacă la Caransebeş, unde ajunge în gazdă la un plutonier Ciorogaru, om priceput la muzică, de la care învaţă şi notele muzicale. În anul 1920 îşi permite să-şi cumpere un taragot, ajungând astfel al doilea taragotist după Luţă Ioviţă.
Nevoile şi vremurile îl poartă prin diverse locuri, în căutarea unor prilejuri prin care să poată trăi din cântat. Ajunge la Reşiţa, dar muncitorii de acolo câştigau bani puţini şi nu îşi permiteau muzicanţi de clasă, cum devenise deja Ion Murgu. Merge la Oraviţa, apoi ajunge în Ardeal, cutreieră pe la Orăştie, Deva, Ilia, Dobra, unde nu doar încântă lumea cu clarinetul şi taragotul, dar învaţă şi multe melodii specifice zonei, pe care le duce peste tot pe unde cântă.
Ion Murgu a adus şi în Banat, apoi şi în Capitală melodii precum Pe Mureş şi pe Târnave, Creşti pădure şi te-ndeasă, Peste munţi şi peste tău etc. După întoarcerea din Ardeal, cântă la Anina, Oraviţa şi la Caransebeş, împreună cu vioriştii Todor Ion Ciolacu şi Todor Maxim. Prin 1935, ajunge în Valea Jiului, la Petroşani, Petrila, Lupeni. În vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, cântă împreună cu celebrul Luţă Ioviţă, în restaurantul „Dacia” din Timişoara. La Oraviţa a cântat alături de un alt celebru lăutar, Ion Luca Bănăţeanu. Deoarece era deja un maestru al interpretării la clarinet şi taragot, devine angajat al Cazinoului Militar din Timişoara.
La terminarea războiului, drumurile lui Ion Murgu şi Luţă Ioviţă se inversează. În vreme ce marele Luţă revine în zona natală, Ion Murgu pleacă la Bucureşti, unde cântă o vreme alături de un alt mare muzicant din Banat, Moise Belmustaşă. Ulterior este selecţionat şi angajat în formaţia de muzică a Comitetului Radio Bucureşti. Aici îl are dirijor pe Ion Luca Bănăţeanu.
În 1952, după o scurtă şedere în Caransebeş, este rechemat la Bucureşti, ca solist instrumentist în Ansamblul Ministerului Afacerilor Interne, unde îl are ca dirijor pe Victor Predescu. În acea perioadă are numeroase turnee şi înregistrări de discuri.
Ca şi pe alţi mari artişti bănăţeni, dorul de casă şi de Banat îl readuce pe Ion Murgu, în 1954, la Caransebeş, în Orchestra Populară de Stat, înfiinţată abia în anii 1952 – 1953. Aici este de mare ajutor în formarea colegilor mai tineri, care învaţă cu plăcere de la un virtuoz nu numai al cântecului popular românesc, ci şi un maestru al folclorului etniilor din Banat.
Viaţa grea din tinereţe şi interminabilele drumuri prin ţară, precum şi nopţile lungi de cântat la petreceri lasă urme asupra sănătăţii sale şi în 1956, după câteva zile de internare într-un spital din Timişoara, trece la cele veşnice.
Deşi foarte puţin cunoscut în zilele noastre, Ion Murgu a fost şi rămâne un mare artist al folclorului românesc, el şi alţi muari virtuozi din Banat făcând cunoscută muzica banăţeană în toată România şi nu numai.
