Lagărul din noi, din fiecare

107

Ziua de 27 ianuarie a marcat anul acesta împlinirea a 75 de ani de la deschiderea porților lagărului de concentrare-exterminare de la Auschwitz-Birkenau de către armata sovietică, aflată la acea oră în plină ofensivă în Silezia. Momentul sinistru însă al descoperirii a peste 7.000 de deținuți malnutriți, torturați, aflați în pragul morții, precum și a sute de cadavre abandonate de naziști în febra retragerii a rămas un punct de cotitură în filosofia războiului și a modului în care omenirea s-a raportat la acesta pe tot parcursul acestor ani.

Dincolo de durerea unora și ceremonialul în care se complac alții, întrebarea-cheie răzbate din discursul premierului israelian Benjamin Netanyahu, rostit cu câteva zile înainte, la YadVashem: „Statul evreu a învățat lecțiile Holocaustului. Dar lumea a învățat lecțiile Holocaustului?”. Judecând după febra mișcărilor și atentatelor antisemite din întreaga lume, e greu de dat un răspuns ferm și, mai ales, pozitiv, ceea ce face ca întreaga situație să rămână încă sub norii negri ai pericolelor, ai urii și tensiunii. Într-un asemenea context, pentru mulți, comemorarea a fost un déjà vude care s-ar fi debarasat fericiți; pentru cei, prea numeroși, deja încolonați în formațiuni de extremă dreapta, o ocazie excelentă de a-și exprima sentimentele reale.

Din păcate, pentru generațiile tinere și foarte tinere, manualele de istorie sunt depășite și mulți abia dacă pot spune ce reprezintă Auschwitz-ul, în timp ce supraviețuitorii, dovezile vii ale „adâncimilor oribile în care se poate scufunda umanitatea” (Netanyahu) sunt tot mai puțini, mai bolnavi, mai departe de putința de a-și mărturisi suferința. Ronald Lauder, președintele Congresului Mondial Evreiesc, avertiza că, în ultimii cinci ani, au pierit aproape jumătate dintre supraviețuitorii Holocaustului, cei mai mulți  fiind tocmai din rândurile foștilor deținuți de la Auschwitz. Ne îndreptăm astfel spre momentul în care nu va mai fi nimeni să ne spună ceea ce decenii la rândul nu am dorit să ascultăm și, nepregătiți, vom sta vulnerabili în fața celor ce au nevoie tocmai de tăcerea și neputința noastră!

Anul acesta au fost organizate două manifestări cu rezonanță planetară — la Ierusalim, în 23 ianuarie, apoi la Auschwitz, în 27 ianuarie —, precum și câteva mii, de importanță națională sau doar locală. Cele două „mari” comemorări au atras atenția nu doar prin anvergura personalităților participante, ci mai ales prin gravitatea problemelor pe care le-au scos la iveală. Cu toate că, declarativ, totul era despre rememorare și respect, practic s-a putut sesiza limpede faptul că lumea nu a învățat lecțiile,că suntem în continuare nepregătiți, în conflict unii cu alții și, mai ales, fiecare cu sine însuși, chiar și atunci când nu o recunoaște, suntem în conflict cu propria definiție, pe care o trunchiem și răstălmăcim spre a ne ascunde patimile, viciile și neputința.

Politicul a venit pentru ambele evenimente, mascat sau explicit, reinterpretând istoria, numărând — și azi!!! — câți supraviețuitori și câți lideri pot fi găzduiți la un loc, discutând cu emfază diplomatică rolul evreilor în istorie, dar ascunzând, cu dexteritate de invidiat, rolul creștinilor care au făcut cu putință crima și o perpetuează și azi prin tăcere sau ignoranță sau complicitate. „A căuta problemei iudaismului o soluție generală în ordinea politică este o operație lipsită de sens… Drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că nu e o problemă, ci un fenomen.” (Nae Ionescu)

Acum, în ianuarie 2020, pentru prea puțini a fost vorba despre o problemă morală, umană sau religioasă. De aici, primul nivel al captivității societății de azi în politic, dincolo de care umanul se vede cu mare greutate sau chiar deloc. Numărul supraviețuitorilor invitați a fost mic la YadVashem, atrăgând critici, controverse, retragerea membrilor guvernului spre a elibera câteva locuri pentru aceștia, exemplu urmat de președintele Ucrainei, VolodimirZelenski, criticat la rândul lui pentru acest gest! Un al doilea nivel al captivității a fost specific fiecărui actor în parte, determinându-i prestația, discursul, atitudinea!

Premierul Netanyahu, aflat în pragul celui de-al treilea rând de alegeri anticipate, dar și cu sabia justiției încolțindu-l din toate părțile; apoi, de departe, președintele Trump și, respectiv, Mahmoud Abbas, fiecare cu pericolele proprii, deci cu o nevoie imperativă de a face un gest măreț care să le mențină legitimitatea și puterea; la polul opus, vicepreședintele Pence și președintele Steinmeier, cu discursuri oneste, pline de profunzime și, cumva, constrânse diplomatic a spune mai puțin decât ar fi dorit protagoniștii; un Emmanuel Macron, aproape poetic, dar desprins de fapte, așa cum s-a derulat și vizita sa în regiune; un Vladimir Putin cu discursul clar gândit să ajungă dincolo de cuvinte, în Polonia și în toate capitalele care ar trebui să aibă urechi de auzit; prințul Charles, aflat la prima sa vizită într-un teritoriu fost mandat britanic, dar pe care nici acum nu s-a grăbit să-l descopere, nici geografic, nici metafizic, discursul pregătit acasă și o vizită în teritoriul palestinian fiindu-i mai mult decât suficient. Captivi în politic și în imagine publică, nu ne-au spus mare lucru despre Holocaust!

Lecțiile” de la Auschwitz 2020

În primul rând, e important de parcurs lista personalităților spre a înțelege la ce nivel a înțeles fiecare țară să participe la comemorare — prin familia regală, președinte sau prim-ministru, respectiv printr-un ministru sau ambasador. Și vom spune că Germania a fost reprezentată de președinte, în timp ce Rusia, de ambasador; că aria geografică a cuprins Asia și America de Sud, organizații internaționale; și, spre onoarea lor, numeroase monarhii europene au fost acolo prin membri ai familiei. Apoi că accentul a fost pus pe aducerea a câți mai multor supraviețuitori, spre a fi onorați și a le da, poate, ultima șansă de a-și spune povestea vieții, plină de durere.

Revederea locurilor în care au pierit atâția dintre cei dragi, în care moartea și boala i-au pândit la tot pasul a fost transformată, delicat, într-un moment de închinare și respect. Singurul discurs rostit de un politician a fost cel al președintelui Poloniei, în calitate de gazdă. În fața înfricoșătoarei porți a lagărului, acum frumos luminată și „îmbrăcată” într-un cort încălzit, s-au auzit poezii și rugăciuni în numeroase limbi, rememorări, lecturi din manuscrisele deținuților îngropate atunci de ei și descoperite peste ani. Motto-ul serii:„avem o premoniție sumbră, pentru că știm!”.La final, toți cei de față au parcurs, cu candele aprinse, un drum simbolic prin lagăr în memoria celor care nu au mai pierit prin tortură sau în camerele de gazare, în experimentele medicale sau prin malnutriție și frig. Puțini sunt însă cei carepăstrează vii aceste idei, dincolo de zilele de comemorare, dincolo de eveniment sau de discurs. Care sunt lecțiile de învățat din acest lagăr?

Pentru evrei, sublinia David Ben-Gurion în Adunarea Națională a Evreilor din noiembrie 1942: „Nu știm exact ce se petrece în valea nazistă a morții! Nu știm dacă victoria democrației și a libertății și a dreptății nu va găsi Europa un vast cimitir evreiesc… Totul doar pentru păcatul că evreii nu au susținere politică, nu au armată evreiască, nu au independență, nu au țară natală… Dați-ne dreptul de a lupta și a muri ca evrei… Cerem dreptul la o țară natală și la independență!”. Această lipsă de putere în a-și proteja copiii și familiile a devenit un laimotiv al eforturilor de a obține recunoașterea statului Israel încă de la început și apoi, în toate momentele în care existența acestuia a fost pusă la încercare.

Pentru creștini, oroarea Holocaustului ar fi trebuit să constituie o lecție importantă! Dincolo de declarațiile frumoase, uneori patetice, ei ar fi trebuit să înțeleagă ceea ce a subliniat profesorul Yehuda Bauer la dineul oferit liderilor politici în Ierusalim, cu o zi înaintea ceremoniilor de la YadVashem: „Antisemitismul nu este o boală evreiască, ci una non-evreiască; este un cancer care ucide și distruge națiunile voastre și țările voastre; … 29 milioane de non-evrei au murit în Holocaust… Nu credeți că 29 de milioane de motive sunt suficiente să luptați împotriva antisemitismului?”. Ideea a fost rezumată a doua zi de premierul Netanyahu, acesta spunând că „ceea ce începe cu ura împotriva evreilor nu se limitează la evrei!”.

Dar „iluminata Europă a stabilit în economia socială principiile inumane și fără de Dumnezeu, iar apoi a învinuit evreii că urmează aceste principii… Unificați biserica, creați un stat creștin și o societate creștină. Evreii nu vor accepta creștinismul câtă vreme el este respins chiar de către creștini!” (V. Soloviov)Trebuie spus că, aflați în Ierusalim, prea puțini lideri „creștini” au simțit nevoia de a urma Via Dolorosa și de a parcurge interior calea eliberării; nici în grup nu au avut mai mult curaj, după cum, public, nu s-a rostit nicio cerere de iertare pentru faptul de a fi făcut posibil Holocaustul sau, ulterior, de a fi determinat mii de evrei să părăsească Europa. Europa creștină nu a fost la YadVashem, pentru că Europa creștină nu există! Ea a fost anulată acum 80 de ani și nu a renăscut din cenușa războiului.

De aceea, nici prevederea constituțională a unei Europe Creștine nu a putut fi acceptată. Cât despre pretențiile clerului ortodox, care susține că am aparține unei civilizații iudeo-creștine… le-am răspunde prin gândurile lui Nikolai Berdiaev, de mare actualitate și azi: „De-a lungul istoriei lor, creștinii L-au răstignit de multe ori pe Histros prin faptele lor și prin antisemitismul lor, prin ura și violențele lor, prin serviciile aduse mai marilor lumii acesteia…antisemitismul se înfruntă neîmpăcat cu universalismul creștin!”.

„Lecțiile” de la YadVashem 2020

Aproape toate țările au fost reprezentate la cel mai înalt nivel, dar niciuna nu a venit cu mandat de a cere scuze poporului evreu sau, măcar, supraviețuitorilor și familiilor acestora. E un fapt care spune multe despre asumarea vinovăției și despre puterea pe are acești lideri o au — sau nu — în a ne proteja pe viitor, ori de câte ori vreo furie colectivă se va abate asupra unui grup sau unui individ. Apoi, politicul a avut vioara întâia de ambele părți, singur rabinul Meir Lau recunoscând că nu are mandat nici să ierte, nici să uite. Nici nu ar putea, mai cu seamă după ce a fost martor al discursurilor rostite acolo.

Vicepreședintele american Mike Pence a amintit promisiunea biblică a Statului Israel și, pe lângă omagiile aduse celor ce au pierit, a subliniat susținerea continuă pe care Statele Unite au acordat-o Israelului încă de la reapariția pe hartă. Președintele Germaniei, Frank Walter Steinmeier, a avut un discurs ferm, de asumare a vinovăției poporului său și de tristețe călecțiile istoriei încă nu sunt bine asumate. Trebuie spus că dacă Mike Pence s-a declarat umil în fața supraviețuitorilor, pentru Steienmeier prezența acolo a fost „o binecuvântare și un miracol”.

Dar povestea se sfârșește aici! Prințul Charles, viitor șef al Bisericii Anglicane, a adus două relatări personale, una chiar din familie, s-a declarat onorat, a criticat ura și intoleranța, a subliniat că fiecare ființă umană este o imagine a divinității,dar a fugit repede la Bethlehem, pentru discuții cu Mahmoud Abbas privitoare la înființarea Statului Palestinian. Vizita prin Ierusalimul vechi nu ar fi avut nicio lecție de oferit! Președintele Macrona vorbit în franceză, iar discursul complet este, încă de negăsit, a încercat să se opună interpretărilor lui Vladimir Putin și a cerut ca Europa să rămână unită în fața distorsionării istoriei. Dar nu a ajuns la creștinism, căci, după o scurtă vizită la o biserică finanțată de Franța, a fugit și el la Ramallah, pentru discuții cu același Mahmoud Abbas. Evident, nu despre Holocaust!

Președintele Putin nu a avut opozant, căci lui Andrzej Duda, președintele Poloniei, nu i s-a permis să ia cuvântul și și-a anulat vizita. Lupta durează de câteva luni în care Vladimir Putin a declarat că societatea poloneză a fost complice la Holocaust, iar partidul Lege și Justiție a pus în circulație o lege (inițial, cu caracter penal, apoi doar civil) prin care incriminează orice acuză de colaborare a societății poloneze la uciderea evreilor. Falsurile abundă de ambele părți, dar efectul extins a fost că la YadVashem au lipsit tocmai președinți din Polonia, Ucraina și Lituania, arie în care evreii au o lungă și complexă istorie.

Captivi în geopolitică, în timp și în micile interese imediate, puțini mai au răgaz să mediteze la lecțiile lagărelor și ale monstruozității fenomenului distrugerii în masă. Lideri politici de la care avem așteptări nu au putut coagula o atitudine cu adevărat unitară și, mai ales, creștină, cum se pretind sau ne cer să îi considerăm. „Antisemitismul duce în mod necesar la transformarea sa în anticreștinism… Problema  evreiască este o verificare a conștiinței creștine și a forței spirituale creștine.” (N. Berdiaev)

Cât de creștină este, așadar, Europa și cum ne-am putea elibera de captivitățile multiple în care am intrat prin politic, prin ignoranță, prin inerție?

 

LĂSAȚI UN MESAJ