11.2 C
Timișoara
miercuri 17 aprilie 2024

La fântâna lui Ali din sudul Voivodinei încă se vorbește românește

Alibunar, satul de la răspântie de drumuri

Peregrinările călătorului bănățean avid de a cunoaște tot ce poate fi demn de cercetat despre vechimea acestor locuri dintre Tisa, Mureș și Dunăre i-au dus pași și în câmpia joasă din părțile ce acum se află în districtul Banatul de Sud din Voivodina. Acolo se află o seamă de localități în care, încă, se vorbește curat românește și se se trăiește în perfectă înțelegere cu alte multe alte neamuri.
Von poposi în așezarea Alibunar ce strânge în conponența sa o serie de sate de români în care istoria încă se lasă descoperită.

Alibunar (sârbă Алибунар, Alibunár, Alisbrunn) este o localitate în districtul Banatul de Sud din Voivodina. Este centru al comunei omonime, care mai include și localitățile Nicolinț, Sân Mihai, Vladimirovăț, Seleuș, Ilancea și altele.
Numele așezării derivă din împrumutul sârbesc din turcă „bunar” și amintește de un anume turc ce se pare că răspunea la numele de „Ali”. Potrivit legendei locale, Alibunar a fost numit după Ali-pașa, care avea o gospodărie cu vite și o fântână în acest loc. Chiar și astăzi, în sat există o fântână care este cunoscută sub numele de „Ali-pašin bunar” (fântâna lui Ali-pașa).

În această zonă au existat așezări încă din neolitic, ca în mai toată pusta bănățeană. Iar urmele evidente de trăire continuă au fost aduse la lumină și din epoca bronzului iar mai apoi chiar din epoca romană.
Până în prezent nu s-au efectuat cercetări arheologice sistematice în teritoriului aparținător localității Alibunar. Cu prilejul unor săpături ocazionale la munca câmpului ori la zidirea unor clădiri au fost gãsite obiecte care atestă că în împrejurimea Alibunarului au trăit oameni cel puțin din epoca neoliticului.
Dar există date despre unele descoperiri ocazionale, care sunt menționate în secolul XIX. Astfel, în anul 1861 s-a descoperit chiar în centrul satului cinci vase de ceramică, dintre care 4 au fost distruse, iar cel de-al cincilea se păstreazã la un muzeu din Zagreb. Acesta conține oase arse și rămășițe de păr uman. Erau urne funerare atent lucrate cu decorațiuni incizate.
În anul 1894 cu ocazia construirii liniei ferate, în locul numit ,,Dolul Mare”, a fost descoperită o unealtă ( daltă) cu mâner din bronz. Unealta se păstrează la Muzeul dinTimișoara.
Din perioada romană s-a pãstrat o parte din Valul lui Traian, care se mai poate distinge pe direcția Sân Mihai și alta bucată spre Cuvin. Se crede că au fost ridicate la ordinele împăratului Traian având drept menire să întărească sistemul defensiv împotriva dacilor. Tot aici au mai fost găsite monede grecești și romane.

La săparea fundațiilor bisericii ortodoxe române în anul 1895, s-a gãsit o monedã de bronz, cu o inscripție prescurtată, a împăratului roman, Vibius Tribonianus Gallus (Vib.Trib.Gallus) care a domnit între anii 251-253 e.n. Fără îndoială că dacă s-ar face cercetări arheologice sistematice s-ar descoperi și alte urme din antichitate, care să arate că în locul unde se găsește astăzi Alibunarul, ori pe platoul ceva mai ridicat, a existat o localitate încă înainte de perioada romană.
Însuși B.P. Hașdeu în lucrarea sa ,,Etimologicum Magnum Romaniae’’, suține că vestitul conducãtor al hunilor, Atila, își avea una din reședințele sale în locul unde se gãsește Alibunarul de astãzi. Dar asta nu este o dovadă prea concludentă. Încă câteva zeci de localități din tot acest areal panonic-danubian își revendică câte ceva din istoria hunilor.

Fântâna lui Ali

Nu întâmplător localitatea își leagă numele de o fântână. Apa era destul de greu de găsit în aceste locuri din cauza specificului geografic. E vorba de apă bună de băut că în rest e plin de mlaștini și de cursuri de râuri și pâraie în toată partea de apus a Banatului. Așa se face că Alibunarul a avut noroc.
În ce privește condițiile hidrografice, în partea de podiș apa se găsește la adâncimi mari, iar în câmpie aluvionalã la jumãtate de metru sau la un metru adâncime. Se întâmplã cã în timpurile ploioase apa să ajungã și la suprafața pământului iar o parte din hotar să fie inundată.
Locuitorii folosesc apa din fântâni arteziene, care au început sã fie sãpate destul de târziu de prin anul 1888. Prima fântânã a fost săpată în centrul satului, în parc. În anul 1901 au fost săpate încă două fântâni, iar până în 1954 încă zece fântâni.
Înainte de săparea acestor fântâni, sătenii s-au aprovizionat cu apã din fântâni obișnuite apropiate de suprafață.
Factorul principal care a contribuit la alegerea locului acestei așezãri umane a fost cantitatea suficientă de apă, care se gãsea la o adâncime destul de mică. De asemenea, o influență hotărâtoare o avea și pârâul al cãrui izvor nu era la o distanță mare de sat.
În apropierea pârâului au fost descoperite urme de colibe tencuite cu lut, care datează din perioada bronzului. Însemnătatea pârâului a fost considerabilă, mai ales în anii de secetă, când din lipsa de apă era periclitată existența animalelor, dar și a oamenilor.
De aceea apa acestui pârâu era consideratã tămăduitoare, mai ales izvorul lui, unde în timpurile vechi se fãceau slujbe religioase. Mai târziu, la izvorul pârâului s-a ridicat o capelă mică, unde veneau bolnavi să se tămãduiască și se făceau ceremonii religioase.
Cu privire la întemeierea localității Alibunar existã și părerea că ar fi fost întemeiată încă la jumătatea secolului al XV-lea, pe la anul 1459, când pe timpul regelui Matei Corvin (1458-1490) populația sârbă s-a refugiat de teama pătrunderii turcilor și a trecut Dunărea, stabilindu-se în jurul localităților Palanka, Cuvin, Vârșeț.
Istoricii maghiari susțin cã Alibunarul ar fi fost întemeiat la anul 1552 de cãtre 14 familii cu cca 50 de membrii veniți din jurul Caransebeșului (din localitățile Căvăran, Borlova), care s-au refugiat aici din cauza represaliile efectuate de trupelor turcești în ofensiva lor pentru cucerirea Banatului (Nicolae Miuță, învățător, Monografia comunei Alibunar). Fugind de invazia turceascã familiile amintite, care dealtfel se îndeletniceau cu agricultura, au adus cu ele vite și unelte agricole.

Deși nu putem stabili data exactă a înființării satului, totuși se poate constata, cu certitudine, că a existat în perioada stăpânirii otomane. În cunoscutul Pomelnic de la Kruševo din jumătatea a doua a secolului XV pe lângă alte localități din Banat se află și așezarea cu denumirea de ,,Alijina voda’’ (Kruševski pomenik, Glasnik srpskog nauènog društva, knjiga XLII, pag. 123). Se poate pune întrebarea dacã această denumire se referă chiar la Alibunarul de astãzi.

Călugării din Pecs, sediul Patriarhiei, care în anii 1660 și 1666 au venit în Banat să adune birul bisericesc, nu au poposit și la Alibunar, ceea ce înseamnã cã în localitate nu exista pe atunci preot (Dušan Popovic, O Banatu i stanovništvu Banata u XVII veku, Istorijski glasnik, Novi Sad, knjiga IV, pag. 198).
Cercetătorii și istoricii nu au păreri identice cu privire la originea localității. Felix Mileker, fostul director al Muzeului din Vârșeț, consideră că pentru prima dată se amintește de Alibunar în anul 1662. În anul 1890 el a publicat ,,Istoria Alibunarului’’ (Geschichte Alibunar), care se poate considera drept încercare de prezentare a Alibunarului respectiv monografie.
Cãlãtorul turc, Evlia Celebi (1611-1682) a trecut și prin părțile Banatului, după cum am mai istorisit în aceste pagini. În însemnările sale el descrie terenurile mlăștinoase din apropierea Alibunarului, cu desișuri și păduri și cu multe fiare sălbatice. Populația puțină la număr trăia în bordeie.

În anii 1663-1665 Alibunarul este consemnat ca punct de pază (strajă) turceascã fără să se cunoscă dacă exista și o așezare civilă.
Cu toate acestea, așezarea a apărut consemnată în izvoarele istorice în secolul al XVI-lea în anul 1695. Primul nume înregistrat al așezării a fost Ali Binar (Alijina Voda „apa Alija”), numită probabil după acel locuitor musulman Alija sau Ali-pașa, care avea o casă cu fântână de piatră („bunar” în sârbă) în centrul așezării.
În 1695 spre sfârșitul administrației otomane sultanul Mustafa al II-lea a trecut și el prin așezarea împreună cu armata sa și, după ce s-a odihnit aici, s-a îndreptat spre Lipova. Soldații aveau nevoie de apă potabilă. De aceea lucrătorii de pe lângă oaste au săpat o fântână care existã și astãzi. La fundul fântânii se află o placă pe care este scris anul când a fost săpată, precum și numele sultanului. Legenda e frumoasă. Poate o fi și adevărată? Ba mai mult. Unele surse supralicitează și vorbesc de trei fântâni ce s-ar fi săpat atunci.
Oricum se știe cu date certe că în anul 1696 Mustafa a comandat armata otomană în „Bătălia de pe râul Bega”, confruntare prin care imperialii habsburgi au încercat să forțeze cucerirea Timișoarei.


După ce otomanii au fost expulzați din această regiune ca urmare a păcii dintre cele două imperii, în 1717 așezarea a rămas cu 32 de case locuite conform recesământului. În anii 1723-1725 pe hărțile contelui Mercy satul apare ca fiind locuit permanent.
În 1764, ca urmare a noii administrații militare ce dorea o pavăză temeinică împotriva incursiunilor turcești ce veneau de dincolo de Dunărea, șezarea a fost inclusă în regimentul ilir (sârb) al frontierei militare bănățene. Doar după un an zona a fost transferată regimentului german de la această frontieră. La Alibunar a fost sediul unei companii până la desființarea Regiunii Grănicerești.
Înainte de includerea în frontiera militară, Alibunar avea o populație etnică sârbă, dar după ce a devenit parte a frontierei, în acest loc s-au stabilit 130 de familii majoritar românești și vreo 20-30 de germani. Sârbii au rămas să locuiască în partea mai veche a așezării, germanii s-au stabilit în părțile centrale și românii în părțile de nord.
În perioada 17-18 mai 1768, împăratul Josif al II-lea a venit la Alibunar de la Timișoara în turneul său din Banat și a înnoptat aici, iar a doua zi, după ce a vizitat mlaștinile Alibunar și Ilangea, din împrejurimi, și-a continuat călătoria către Tomasovác (Tamáslaka).
Până în zilele noastre în aceste locuri mai dăinuie acea mixtură de etnii ce au format specificul Banatului ca fiind o europă de poporții mai reduse. Dintre așezările comunei cu o majoritate etnică sârbă sunt: Alibunar, Banatski Karlovaț, Vladimirovaț, Dobrița, Ilandža și Novi Kozjak. Așezarea cu o majoritate etnică slovacă este Janoșik. Așezările cu majoritate etnică română sunt: SânMihai și Nicolinț. Aşezarea mixtă etnic cu o majoritate relativă românească este Seleuș.
Satul Alibunar avea, conform datelor recensământului din 2002, o populație de 3431 locuitori, din care s-au declarat: români = 960 (27.98%).

Asta dacă ne referim doar satul de reședință. Comuna Alibunar are o populație de 22.954 locuitori. Aici se află cea mai mare comunitate de români din Voivodina, comunitate care numără 6.076 locuitori (26,47%).
Dar situația a fost destul de diferită cu mai mult de un secol în urmă. Populația în 1881 sub andministrație maghiară consemnează că în sat locuiau 4.050 de persoane, dintre care 2.405 români, 1.141 sârbi, 294 germani și 298 din alte etnii.
În 1910, din cei 4.512 locuitori ai săi, 267 erau maghiari, 335 germani, 2.717 români, 1.166 sârbi, 15 slovaci, 1 croat și alți 2 de altă etnie. Din punct de vedere al religiei, 506 persoane sunt romano-catolici, 5 greco-catolici, 20 persoane sunt reformate, 28 persoane sunt afiliate la credința luterană, 3.884 ortodocși, 8 unitarieni, 38 israeliți, 14 alte religii. Dintre rezidenți, 2.111 persoane știau să scrie și să citească, iar 705 locuitori cunoșteau limba maghiară.

Dar una din cele mai interesante momente ce s-au derulat în Alibunar a fost legat de bătăliile din perioada Revoluției de la 1848-49. Despre acele sângeroase confruntări vom povesti mai pe larg într-un viitor episod al drumețiilor bănățene.

Alte subiecte :

Colaborare culturală și educațională între Valencia și Timișoara

O temă deosebit de incitantă a fost aleasă pentru a fi cercetată în cadrul academic de profesoara Ariana Maria Jupâneanț. O...

FOTO – VIDEO | Percheziții în Timiș, într-un dosar deschis pentru trafic de droguri de mare risc

Procurorii DIICOT Timiș și polițiștii Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate au descins, azi dimineață, la nouă adrese din județul Timiș și municipiul București....

Citește și :