„Iubirea lui Dumnezeu faţă de om se manifestă prin uimirea Lui faţă de propria-I creatură”. Interviu cu pictorul Sorin Dumitrescu

697

Robert Şerban: Îşi cumpără bucureşteanul lucrări de artă plastică? Nu mă refer la cei cu bani, ci la oamenii de condiţie medie. Investesc în artă?

Sorin Dumitrescu: Investesc în prostii şi îşi creează false decoraţii vizuale pe pereţii proprii, tablouri care, până la urmă, au asupra proprietarilor o influenţă adesea nefastă. Nu e indiferent ce îţi pui pe perete. Chiar dacă nu stai să te uiţi toată ziua la lucrări – fiindcă mai ai şi treabă –, ochiul nu încetează o clipă să vadă de jur-împrejur, să panorameze o plajă vizuală mult mai mare decât ne închipuim noi. Una e să simţi cu văzul prezenţa pe perete a lui cutărică, şi alta a unui mare artist. Acest tip de valori excelentissime sper să le pot aduce la Timişoara, nu doar pentru a fi văzute, ci în primul rând pentru a fi cumpărate. După un an, colecţionarul timişorean va putea să aibă circa 12 imagini – pictură şi sculptură – care să constituie nucleul unei colecţii de prestigiu. De altfel, domnule Robert Şerban, eu însumi când vând o lucrare întreb cine mai e în colecţie. Este exact ca atunci când eşti invitat la ziua cuiva şi vrei să afli cine mai vine. Dacă afli că vine cutare, spui: bine, eu mă simt cam rău, n-aş veni. Imediat ce respectivii colecţionari or să aibă 12 piese de mare valoare, lucrurile bune vor veni apoi singure.

sorin-dumitrescu-2R.Ș.: Aţi refuzat pe cineva datorită faptului că atunci când v-a spus numele altor plasticieni, v-aţi dat seama că lucrarea pe care urma să i-o vindeţi nu era în concordanţă cu… numele respective?

S.D.: Da. Pe mulţi, pe mulţi i-am refuzat. Sau întrebam: „Pe cine mai aveţi?” „Pe cutare.” „M-am lămurit.” Şi atunci te retragi delicat, fiindcă nu-ţi convine decât  existenţa unui proiect clar de achiziţie. Cum reuşiseră altădată unii chirurgi-colecţionari mai înstăriţi. Şi acum sunt oameni cu bani. Momentan să-i lăsăm să îşi construiască vilele, ca să aibă destui pereţi goi la care să se uite chiauni. După aceia o să vină partenerul lor din străinătate, o să vadă gangul pe care îl ţin pe pereţi, o să-şi facă o impresie mizerabilă iar afacerile respectivilor or să diminueze… Fiindcă totul contează în business. Când intri în casa cuiva îţi dai seama ce fel de om de afaceri este, în primul rând după ce tablouri ţine pe perete. Nu e deloc indiferent lucrul ăsta.

R.Ș.: Spuneaţi că lumea ar trebui să se autosalubrizeze şi mai spuneaţi, vă citez, „inclusiv eu am făcut-o, că şi eu am avut aburelile mele”. S-a petrecut ceva, la un moment dat, cu Sorin Dumitrescu?

S.D.: Domnu’ Şerban, eu nu-i înţeleg pe cei care spun că dacă ar fi să-şi mai trăiască încă o dată viaţa la fel ar trăi-o, ca şi pe asta. Este una dintre cele mai mari tâmpenii! Am atâtea de reproşat modului cum am trăit, încât pot să vă spun că, dacă mi s-ar mai da viaţa încă o dată, sunt câteva lucruri pe care categoric nu le-aş mai face. Lucruri de care Dumnezeu m-a scăpat ca să pot să fiu acum interlocutorul dumneavoastră, în momentul acesta privilegiat. Profesiunile artistice – e bine s-o spunem pe faţă –, prin stresul puternic pe care îl presupun şi care, de obicei este numit boemă, sunt extraordinar de toxice. Din ele se moare tânăr ca artist şi ajungem să creăm pleiade de sinucigaşi de care este plină arta modernă. Sunt clişee care au vârât foarte multe persoane în ispita de a trăi periculos. S-a zis că, dacă trăieşti periculos, potenţialul tău expresiv se va îmbogăţi. Nu este adevărat! Nu trăind periculos câştigi aceste valori, ci devii un potenţial client al Spitalului Fundeni, secţia cardiologie, gastro-enterologie etc.

 R.Ș.: Mă uit la dumneavoastră cu admiraţie şi îmi amintesc că aţi spus un lucru: „Ne-am pierdut puterea e a admira”. Chiar aşa să fie?

sorin-dumitrescu-3S.D.: Ca să admiri pe altcineva, trebuie să ai un model. Vă amintiţi ce frumos şi-a intitulat Cioran una dintre cărţile sale: Exercices d’admiration. Numai că bietul Cioran era necredincios. Am citit cartea, e fascinantă, portrete memorabile. Dar cum înveţi să admiri? Cum să-l admir eu pe domnul Robert Şerban? Bineînţeles că nu pe cale simpatetică, fiindcă simpatia este sentimentul cel mai perisabil şi mai infidel, este curva inimilor noastre, fiindcă azi simpatizez, şi mâine nu.

 R.Ș.: Deşi cuvântul „simpatie” vine din greacă şi înseamnă „a suferi împreună”.

S.D.: Da, dar e deturnată semnificaţia. Admiraţia se învaţă de la modul cum Dumnezeu îl admiră pe om. Asta e faimoasa perspectivă inversă, din icoane, din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pe care şi ei au învăţat-o contemplând perspectiva răsturnată după care a fost redactat dumnezeiescul discurs al Evangheliei. O femeie dă un răspuns extraordinar: „Bine, dar şi câinii mănâncă firimiturile ce cad de la masa stăpânilor. Şi s-a uitat Domnul uimit la ea.” Deci pe Tine, care M-ai făcut şi M-ai zidit, cum se zice la Botez, eu ajung să Te uimesc cu ceva! Iubirea lui Dumnezeu faţă de om se manifestă prin uimirea Lui faţă de propria-I creatură. Cam aşa sunt şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Din ele înveţi cum să-l admiri pe fratele tău care e scriitor, pictor, savant, securist, sau ce Dumnezeu o fi. Cum să-l admir eu pe el? Numai ştiind cum mă admiră Dumnezeu pe mine, ca făptură a Lui. Nu după cum îl admir eu pe Dumnezeu, fiindcă de cele mai multe ori eu cad fie în idolatrie, fie într-o cordialitate înrudită cu blasfemul. Perspectiva răsturnată din Evanghelie nu ne oferă decât beneficii şi relansează în permanenţă, de fapt, raporturile noastre vii cu Dumnezeul cel viu al oamenilor. Noi, din păcate, avem talentul de a le mortifica în permanenţă, practicând un creştinism atonic, eticist şi soporific, cel mai adesea inoperant…

 R.Ș.: Când aveţi timp să pictaţi? Faceţi publicistică, organizaţi expoziţii, conduceţi o editură, veniţi la Timişoara…

S.D.: Am să vă spun un lucru: eu pictez acuma, chiar şi când vorbesc cu dumneavoastră. Momentul în care te apuci să lucrezi, să amesteci culori etc. nu e decât o formalizare. Capul tău, mentalul tău, lucrează tot timpul la imagine. Şi în timpul somnului cel mai bine. Tot aşa există o ştiinţă a momentului când trebuie pornită lucrarea, când simţi că se apropie sorocul întrupării. Nu se poate ca la poeţi să nu fie tot aşa: când mă apuc să scriu? Sau mai exact: când mă apuc ca să o dictez? Cum făcea Nichita, care ultimii 20 de ani n-a mai scris cu propria-i mânuţă, ci a dictat. Fiindcă vroia să audă poezia, şi după aia să o vadă. Cum dumneavoastră, care sunteţi un poet, se pare, de mare anvergură, staţi cu mine, aveţi emisiune acuma, ne văd telespectatorii sau nu ne văd, dar aţi rămas branşat lăuntric la versurile pe care tocmai le nutriţi. Aşa am şi eu imagini, care se fac în permanenţă. Pictez în permanenţă. Cât dau drumul, cât emit public, cât întrupez reprezintă o altă chestiune. Oricum, temporizarea întrupării nu este niciodată un lucru rău. Aici e bine să fi cât mai zgârcit!

sorin-dumitrescu-4

 R.Ș.: Am o întrebare pentru pictorul care sunteţi: care este distanţa de la simeza unei galerii de artă la muzeu? Cu ce trebuie umplută această distanţă?

S.D.: Trebuie întors spatele muzeului. Eu vorbesc din perspectiva icoanei. Bunăoară, ceva care s-ar numi „Muzeul icoanei” ar fi o aberaţie, fiindcă într-un muzeu le stă bine numai lucrărilor înrudite ca durată cu mamuţii de la „Antipa”!

 R.Ș.: Nu e visul oricărui pictor ca lucrările sale să ajungă piese de muzeu?

S.D.: Nu cred. Cred că muzeul e o instituţie extrem de nepotrivită, până la urmă. Importante sunt – dacă e să vorbim despre instituţii – pinacotecile. Mi-ar plăcea să existe o pinacotecă a domnului Robert Şerban sau a cutărui colecţionar. Aşa cum avea Lorenzo de Medici sau mai ştiu eu care. Când statul democratic pune mâna, orice stocaj de opere de artă se otrăveşte automat, fiindcă arta cu A mare este în mod esenţial nedemocratică. Restul nu sunt decât produse estetice, care linguşesc dezgustător canalia populară.

LĂSAȚI UN MESAJ