Ion cel Bun

58

Multă vreme m-am întrebat dacă Ion Caraion a apucat să vadă primul exemplar al cărții mele de care s-a îngrijit până în pragul morții. Răspunsul avea să vină într-o scrisoare (reprodusă în finalul acestui text) de la Ion Solacolu, la aproximativ un an după dispariția lui Caraion.

N-am publicat acest miniserial pentru a-l transforma pe Ion cel Rău, cum îl numeau cei nedreptățiți de el, în Ion cel Bun. Am făcut-o pentru a mărturisi despre o experiență personală.

Ion al meu a fost cel bun. Prietenia și generozitatea lui m-au marcat profund. O asemenea mărturisire nu ține să conteste existența altui  Ion — mai puțin bun. Ține să completeze o imagine simplificată.

Opera nu salvează omul, salvează doar opera: o carte excelentă aruncă în uitare cărți mediocre. Opera lui Ion Caraion este, în opinia mea, una de primă mână. Și nu mă gândesc doar la opera poetică.

Omul nu salvează opera, salvează doar omul: un scriitor mediocru rămâne mediocru, în pofida faptului că autorul este un om ireproșabil. Dar omul cel bun poate să-l înfrunte pe omul cel rău.

Ion cel Bun a încercat să-l submineze pe Ion cel Rău. Pentru a afla dacă sau cât a reușit, e nevoie să lucrăm cu toate cărțile pe masă. Și eu am încercat să pun la vedere cartea pe care o știu, căci am trăit-o.

Nu-mi place să operez în ipotetic. Cred totuși că, odată scăpat de sub jurisdicția terorii, care a fost pentru el România șantajului permanent, Ion cel Bun ar fi avut șanse să-l devanseze substanțial pe Ion cel Rău. Dar moartea a venit prea repede.

Într-o zi l-am întrebat pe N. Carandino, altă victimă a terorii comuniste, dacă era adevărat că X. capotase în timpul detenției și făcuse pactul cu netrebnicii. N-am uitat niciodată răspunsul său:

„Dragul meu, în pușcărie am văzut oameni care au rezistat, ani și ani, la cele mai crunte încercări — bătăi, tortură, frig, înfometare, șantaje și umilințe de tot felul. Într-o zi n-au mai rezistat. Au cedat în fața unui blid cu zeamă caldă.”

Există și vinovați pe care sunt reticent în a-i judeca: cei trecuți prin infernul pușcăriilor comuniste. Am avut norocul să nu cunosc Periprava, Poarta Albă, Gherla, Aiud, Cavnic sau pușcăria reeducărilor de la Pitești.

Scutiți de asemenea experințe, ne încumetăm nu doar să-i judecăm pe cei care le-au avut și au cedat, dar să și credem că noi am fi rezistat la orice. Este una din erorile pe care am învățat să nu le comit.

Ce am înțeles din mărturisirle lui Carandino rămâne pentru mine esențial — nu știm niciodată când se poate rupe fibra morală în noi, atunci când suntem aruncați în infernul creat de semenii noștri.

LĂSAȚI UN MESAJ