Cu puțin efort, unii dintre noi își mai amintesc elanul și visele cu care căptușeam proiectele de „întoarcere în Europa” undeva, la începutul anilor ’90. Incontestabil, generațiile intrate în maturitate înainte de ’89 șopteau despre visul european și înainte, cu mai mult sau mai puțin curaj imaginau, sperau. Dar formula a intrat în spațiul public la câțiva ani după ’90 și trăda entuziasm, deschidere către o lume nouă, relativ necunoscută, mai mult schițată în mințile noastre decât bine definită. Ne mai interesează, azi, detaliile acestea? Da, spunem cu tărie, căci tocmai în detalii se ascunde problema lărgirii din 2004 a Comunităților Europene. Mulți analiști se temeau că „Europa” risca „să facă indigestie” ambiționându-se să includă zece noi state dintr-o dată. Anul acesta, UE și cei zece „noi membri” vor sărbători două decenii de „reîntregire a familiei”, iar paharul de șampanie va obliga la o înțelegere mai profundă a ceea ce s-a întâmplat atunci și în toți anii care au urmat. Să spunem că în ’90 s-a pornit cu multe speranțe și energie către „extragerea” statelor din fostul lagăr socialist și deschiderea procesului de tranziție și democratizare. Opt din cei zece sărbătoriți în 1 mai 2004 fuseseră, într-o măsură oarecare, captivi sistemului estic, mergând de la socialismul cu inserții capitaliste din Slovenia până la ocupația sovietică a celor trei Țări Baltice. În toată această macro-regiune, erau de parcurs trei reforme substanțiale, anume una politică, una economică și una socio-culturală.
Prima este mai ușor de trucat, creând o multitudine de partide, chiar dacă programul lor e similar până la identificare. De regulă, diferă personajele care le conferă identitate, iar la acest capitol istoria nu duce lipsă de imaginație! În plan economic unii au demarat mai repede și ferm („strategia de șoc” poloneză fiind în certă opoziție cu lentoarea aproape caragialescă — „să nu se modifice nimic” din Slovacia). Fiind vorba despre bani, ideologia politică a putut fi ascunsă în dosare, să nu încurce în momentele cheie. Cu tranziția socio-culturală stăm rău („tovarăși”!), căci aceasta se referă la cultura politică, la modificarea valorilor și a limbajului politic, a modului de lucru, de comportament electoral și post-electoral în luarea deciziilor, în respectarea lor și, nu în ultimul rând, în procesul de refacere a arhitecturii juridice. Schimbarea unui întreg sistem de drept, cu norme, instituții și, mai ales, cu indivizi de la care așteptăm să creeze și să aplice legi moderne, conforme cu cerințele societăților noastre aflate în permanentă schimbare, dar și cu obligațiile asumate pe plan extern. Cu greu s-ar putea spune, onest, că cele opt țări cărora, în 2008, li s-au adăugat România și Bulgaria, respectiv Croația în 2013, au parcurs în mod consistent aceste trei tranziții despre care ne învață teoria democratizării! Mai mult, există o pleiadă de „profesioniști” care pun sub semnul întrebării nevoia reformei în domeniul lor, cu toate că prea puțin s-a schimbat în ultimele trei decenii. Însăși ideea de schimbare care le-ar cere, înainte de toate, o cercetare a propriului comportament și un evantai de reacții le activează mecanismele de protecție personală și de adversitate cruntă împotriva celor ce îndrăznesc să nu-i aplaude. Și, totuși, știrile abundă în dovezi că lucrurile nu se înfățișează așa cum ar dori protectorii vechii (noi) ordini, iar rapoartele Comisiei Europene cu privire la respectarea statului de drept aduc noi șiruri de fiori reci pe spinările dumnealor.
Statul de drept (nedrept)
Raportul privitor la statul de drept este un document, inițiat de actuala Comisie Europeană, elaborat anual, în baza informațiilor, documentelor și interviurilor cu specialiști din toate cele 27 de state comunitare. Are la bază o procedură oarecum standard și criterii bine definite, în baza cărora încearcă să ofere o imagine a statului de drept, a reformelor și problemelor încă nesoluționate. Capitolele majore pe care se concentrează vizează independența justiției (numiri de magistrați, comisiile disciplinare, raportul între diferitele instanțe de judecată din fiecare stat); măsurile și instituțiile anti-corupție (normele privind integritatea, declarațiile de avere și interese, transparența decizională); pluralismul și libertatea presei (patronatul presei, liberul acces la informații, protecția jurnaliștilor, cu precădere a celor care lucrează în dosarele de investigații, televiziunea și radioul public, reclamele transmise pe canalele media publice) și, respectiv, instituțiile implicate în asigurarea echilibrului puterilor în stat (curțile constituționale, avocatul poporului, organizațiile societății civile și cele implicate în protecția drepturilor omului). Chiar dacă recomandările cuprinse în acest document nu au forță imperativă imediată, ele pot constitui baza pentru activarea unor mecanisme de verificare și control pot fundamenta condiționarea alocării unor fonduri sau, cum e cazul Ungariei, pot fi folosite în argumentarea utilizării cunoscutului articol 7 al Tratatelor, mergând până la suprimarea dreptului de vot în Consiliul European (cazul în desfășurare zilele acestea cu privire la Slovacia).
Am parcurs acest document cu un interes sporit pentru statele Grupului de la Vișegrad și Austria, în tentativa de a vedea care le sunt neajunsurile și a cerceta în ce măsură pot fi remediate pe termen scurt și mediu. Austria a aderat la „Europa” în 1995, așadar cu nouă ani înaintea grupului celor zece, dar tragem cu ochiul și la această țară, nu doar pentru colaborarea ei strânsă cu Orbán și cu alți politicieni de dreapta populistă, ci îndeosebi pentru moștenirea lor comună. Sigur că este atractiv să ne poziționăm pe fotoliul bombănitorilor de profesie, dar nu vom face așa ceva. Undeva, însă, după draperie, ne vor spiona domnii Jan Sobiectki, Ferenc Rákóczi, Franz Kafka și Svejk, bravul soldat al armatei imperiale, dornici să ne surprindă aprobându-i și meditând asupra unor aspecte mult mai vechi în Europa Centrală decât Uniunea Europeană. Întrebarea cu care ne așezăm la masa de lucru este următoarea: datorăm problemele create de populism și clientelismul de tip Orbán-Babis, poate Jensa, doar acestor politicieni și grupărilor care îi susțin sau avem de a face cu rădăcini mai vechi? În primul caz, s-ar părea că îndepărtarea de la putere a anumitor persoane ar fi calea spre însănătoșirea acelor societăți. Nu spunem că ar fi simplu sau că ar putea fi soluționat în câteva luni! În cel de-al doilea caz, însă, ne întoarcem spre societate, spre cea de-a treia reformă aproape neparcursă și, mai rău, spre moștenirea unei anumite arhitecturi de putere care urcă mai multe secole în istoria regiunii.
Pentru început să spunem că, în toate cele patru țări, Vișegrad plus Austria, jurnalismul public are necazuri, nefiind clară nici finanțarea instituțiilor de presă, nici mecanismele de acces la informațiile oficiale, adică „independența editorială”. Am început prezentarea în sensul invers al Raportului pentru că urmărim o ipoteză aproape transparentă: au politicienii interes ca publicul să știe și să înțeleagă? Are cineva interes pentru reforma culturii politice din aceste țări? Există, oare, dorința unei informări cât de cât oneste și consistente? Nu cumva moștenim ierarhia socială în care unii știu, iar ceilalți, majoritatea, trebuie doar să execute? Poate sună pueril, dar tranziția reală de la totalitarism la democrație trece prin examenul acesta. Iar Polonia dovedește zilele acestea, cu asupră de măsură, faptul că presa e mai importantă chiar decât sistemul judiciar! Nou instalatul guvern Tusk a demarat în forță măsurile reparatorii absolut necesare după cei opt ani de guvernare PiS — Partidul Lege și Dreptate (!!?) al lui Jaroslaw Kaczynski. Pe acest tărâm, dezbaterile sunt aprinse în Parlament și, în cazuri concrete, în familiile noilor perdanți. E vorba despre foștii miniștri Mariusz Kaminski și Maciej Wasik, demiși și acuzați de abuz de putere în 2006 pentru hărțuirea unor parlamentari, grațiați de PiS în 2015, cu toate că procesul de judecată încă nu era terminat. Noua administrație a anulat grațierea și a avut probleme în reținerea celor doi, ascunși în clădirea prezidențială. Ei au fost, totuși, arestați, iar Kaczynski deja i-a declarat primii polonezi condamnați politic de regimul Tusk. Dar povestea se poate încheia aici, cu toate demonstrațiile populare organizate de fosta putere. În schimb, postul național de televiziune a suscitat un interes imens. Să reamintim că, imediat după preluarea puterii de către PiS, în 2015, conducerea acestuia fost a fost demisă, fiind numite persoane ușor manevrabile de către politic, persoane care au transformat postul public în trompeta propagandistică a PiS. Practic, era organul lor de mobilizare a susținerii populare. Schimbarea de acum a conducerii TVP a avut loc cu blocare în birouri, proteste, somații și un repertoriu întreg de acte menite să atragă (pretinșii) susținători și să blocheze reforma. Ce fel de respect pentru independența presei putem aștepta de la asemenea politicieni (capitol la care nici Romania nu stă bine în Raportul Comisiei Europene!). Cât de departe pot ei să coordoneze tranziția postcomunistă de vreme ce instigă publicul la non-subordonare tocmai pentru a menține captivă presa finanțată de stat?
Un al doilea aspect comun celor patru/cinci state este lipsa de transparență cu privire la declarațiile de avere și interese. În Austria nu există reguli pentru comunicarea către public a unor asemenea declarații provenind de la membrii parlamentului; în Polonia nu există un sistem uniform, digitalizat și accesibil pentru monitorizarea acestor declarații; Italia nu are, nici acum, reguli privitoare la conflictele de interese, adoptarea cărora trenând în parlament.
Tema imunității miniștrilor este urmărită cu atenție, de vreme ce mandatul public este, în majoritatea statelor membre, modalitatea ideală de a-ți dezvolta afacerile și a coordona legislația în acord cu interesele de grup. Sunt menționate foarte multe țări, de vreme ce șapte din zece europeni au declarat că, la ei în țară, corupția este mult prea răspândită, respectiv 67 % dintre companiile chestionate. Patru din zece europeni consideră că, numai în ultimul an, corupția a luat un avânt mult prea mare. În replică, Polonia lui Kaczynski a lărgit lista cu persoane exceptate de la investigații în domeniu, Ungaria nu are o evidență a investigațiilor și, respectiv, deciziilor pronunțate împotriva oficialilor de rang înalt, în Croația procesele durează mult prea mult pentru a mai fi eficiente, iar în Slovenia nivelul investigațiilor și hotărârilor pronunțate în cazuri de mare corupție rămâne unul destul de scăzut.
Abia de aici începe să aibă relevanță (lipsa) reformelor profunde în sistemul de justiție. Dincolo de declarații și fraze care flatează urechea oricărui muritor, schimbările susțin mai curând contra-reforme decât o democratizare reală. Chiar zilele acestea, 15–18 ianuarie, Parlamentul European dezbate cazul Slovaciei care, la nici jumătate de an de la schimbarea puterii, asistă la eforturile SMER (partidul populist de guvernământ) de a dezmembra Biroul Procurorului special, a modifica în mare grabă Codul Penal pentru a permite revizuirea unor hotărâri definitive. precum și pentru slăbirea protecției acordate celor ce ajută justiția prin informațiile pe care le dețin. Evident, scopul este eliberarea sau reabilitarea unor politicieni SMER, aflați la putere în perioada 2012–2018, condamnați în urma investigațiilor jurnalistului Jan Kuciak, asasinat, împreună cu logodnica sa, pentru a se șterge urmele descoperirilor sale. Trecând repede munții spre Polonia, aflăm din declarațiile premierului Tusk faptul că cei opt ani de guvernare PiS au creat un „nepotism de dimensiuni șocante” cu privire la care a promis dezvăluiri în câteva săptămâni.
Și, nu în ultimul rând, vechea meteahnă a spionajului și răzbunărilor. Dacă în raportul Comisiei se menționează, din nou, mecanismele prin care guvernul de la Budapesta urmărește profesioniștii din presă (câtă mai e liberă, dacă mai e), Polonia lui Kaczynski s-a pregătit asiduu pentru alegerile generale implementând același program Pegasus (made in China). Spre a face spectacolul mai atractiv, noua putere a început identificarea unui mare număr de persoane infiltrate în armată și poliție, mulți susținători ai partidului de extremă dreapta, Konfederacja, dar nu numai, persoane descoperite că transmiteau informații către Moscova.
Revenirea în Europa
Așa ceva ne imaginam atunci când vorbeam despre revenirea în Europa? Este, aceasta, Europa la care ne raportam? Unde și cum s-a schimbat macazul? Unde s-a greșit? Vom avea la dispoziție, sperăm, un an întreg să descifrăm misterul, dar spunem, deocamdată, faptul că niciodată în acei ani nu se avea în vedere o Europă privită cu ochelari juridici, ci una mai curând romantică, ușor politizată, o Europă a culturii și a libertății. Faptul că acestea nu implică automat realizarea reformelor e limpede. Faptul că, sub mimarea lor, refuzăm reformele e deja o certitudine. Dar o justiție strâmbă nu poate comunica nici cu o lume a culturii (pe care nu o are), nici cu mecanismele libertății (pe care le respinge). În ce Europă am vrut să revenim?
