Curentele care circulă prin mediul academic autohton sunt, în egală măsură, stranii și ridicole. Se răspândește tot mai profund între universitarii umaniști și, în mod special, între juriști convingerea că numai prin publicarea unor studii în revistele sau în editurile „de afară” ajungi în postura de a fi recunoscut ca profesionist al teoretizării dreptului și de a aduce recunoaștere universității în care predai. Nu contează dacă ești profesor de drept civil, de drept penal, de drept constituțional sau de drept administrativ, importantă este… internaționalizarea. Iar metodologiile de evaluare academică manifestă preferință pentru acest fenomen, pe care eu îmi permit să-l numesc al „babilonizării”. Unii se vor grăbi să-mi spună că toate acestea sunt consecința globalizării, care se manifestă și la nivelul creației științifice, inclusiv în sfera umanioarelor, din care face parte și Dreptul. Alții sunt convinși că numai publicând în reviste din exteriorul României vom face ca nivelul cunoașterii și calitatea teoretizărilor în sfera Dreptului să ajungă și la urechile „colegilor” noștri din Franța, Germania, Italia, Spania, Marea Britanie sau Statele Unite.
Adevărul e că toată această sforțare a internaționalizării este contraproductivă. Încet, dar sigur, universitarii vor renunța la a mai scrie cursuri, manuale, monografii sau tratate, susceptibile de a fi publicate în țară. Ușor-ușor, cărțile bune din care mai toți juriștii acestei țări au învățat — inclusiv autorul acestor rânduri — vor dispărea de pe rafturile librăriilor și din cel al bibliotecilor. De ce? Pentru că pur și simplu, astfel de lucrări nu aduc niciun folos autorilor lor. Punctajele după care tânjesc mai toți universitarii — în efortul lor de a ieși cum trebuie la evaluările pe care le-au conceput niște oameni pe care nimeni nu i-a mandatat, în mod autentic-democratic, să le conceapă și pentru care internaționalizarea a devenit un soi de obsesie patologică — nu se mai fac decât din articole publicate „afară”. Nu contează cât de proastă sau anonimă e revista în care publici și, credeți-mă, de multe ori nici nu prea contează ce publici, important este să publici „afară”. Că revistele acelea anodine sunt, în realitate, reviste naționale, locale sau pur și simplu universitare, în țările în care apar — deci, în niciun caz, internaționale! —, nu mai prezintă niciun fel de importanță. Relevant rămâne faptul că acele reviste sunt concepute în limba engleză, franceză, germană, italiană sau spaniolă. Orice e bun, numai să nu cumva să fie în limba română!
Situația deplorabilă a internaționalizării isterice a intelighenției românești se integrează într-o logică din care „cărturarii” acestei țări nu au ieșit de vreo două secole și mai bine. Am înlocuit „furculisionul” cu un fel de „furculeișăn” și pe „et voilà” cu „well done”. Nu mai contează dacă franțuzirea sau, mai nou, anglicănisirea noastră este adecvată sau nu. Rezultatul acestui mod de a face învățământ superior — mai ales în domeniul Dreptului! — duce la rezultate catastrofale. Este de la sine înțeles că internaționalizarea este obligatorie în domeniul dreptului european, a dreptului internațional public și a disciplinelor juridice care, într-o formă sau alta, derivă din cele două ori gravitează în jurul celor două. Dar internaționalizarea — și, în mod special, anglicanizarea — în domeniile tradițional-naționale ale Dreptului îmi pare a fi nu numai forțată, dar și periculoasă. De ce este nevoie de anglicanizare forțată în explicarea instituțiilor de drept civil, a celor de drept penal sau a celor de drept administrativ, în condițiile în care sistemul românesc de drept s-a construit inspirat fiind fie de modelul sistemic franco-german (așa cum stau lucrurile în cazul dreptului civil sau a dreptului administrativ român), fie de cel italian (așa cum, parțial, s-a întâmplat cu dreptul penal autohton)? Cum să explici marile instituții ale dreptului administrativ român recurgând la terminologia — și, implicit, la ideologia — anglo-saxonă, în condițiile în care, sistemic, dreptul administrativ român s-a format prin împrumuturi culese din dreptul francez și, într-o mai mică măsură, din cel german. Pentru cunoscători, mai toate aceste lucruri sunt clare. Spațiul anglo-american studiază dreptul administrativ recurgând la un model epistemic foarte diferit de cel franco-german, care, la rândul său, a moștenit mult din clasicul drept roman. În aceste condiții, sforțările unora de a încerca să dovedească faptul că poți tratat la modul serios teoria funcției publice, teoria proprietății publice sau teoria serviciului public prin valorificarea unui bagaj noțional preluat din dreptul anglo-saxon mi se par absolut penibile.
Închei prin a mai observa un lucru: constrângerea universitarilor români — și îndeosebi a juriștilor — la internaționalizare, precum și cultivarea unui categoric dispreț față de cultura juridică autohtonă încalcă pur și simplu Legea cu nr. 199/2023 a învățământului superior, în locul în care aceasta stabilește faptul că, printre altele, „sistemul național de învățământ superior se bazează pe (…) principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român” [art. 4 lit. m)].
