Anul trecut, presa românească s-a umplut de analizele pro și contra summit-ului Inițiativei celor Trei Mări, summit care a fost găzduit de București în luna septembrie. Fără a intra măcar în detaliile economice ale proiectului și cu atât mai puțin în cele strategice, întreaga văicăreală era o „ceartă” surdă a susținătorilor cu opozanții președintelui Iohannis.
Ediția 2019 a fost găzduită de Ljubljana și, în ciuda prezenței românești la cel mai înalt nivel, nici măcar site-ul președinției nu spune mai nimic. Este cunoscută reticența, dacă nu cumva interesul minim, cu care autoritățile, dar și mediul de afaceri au privit Inițiativa încă de la început, precum și slaba reflectare în presă a potențialului acestei forme de cooperare. Nu ar trebui să ne mire foarte mult dacă ne gândim câte momente strategice a ratat România tocmai pentru că cei care ar fi trebuit să atragă atenția asupra oportunităților și necesității de a participa, tocmai aceia au ignorat ori nu au înțeles esența evenimentelor! Dar este, totuși, greu de înțeles cum de se continuă această stare de lucruri după ce ediția de anul trecut ar fi trebuit să lase urme în agendele publice…
Reamintim că Inițiativa celor Trei Mări este un format regional flexibil, care adună în jurul nevoii de dialog și cooperare 12 țări din Europa Centrală, cu ieșire la Marea Adriatică, Marea Baltică sau la Marea Neagră, în speță: Croația și Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia, respectiv Bulgaria și România, cărora li se adaugă Austria, Cehia, Slovacia și Ungaria, închizând ruta dintre mări, dar deschizând potențialul de transport și mobilitate în regiune. S-a speculat mult pe seama hărții, a intereselor particulare cu rădăcini istorice, a măruntelor idiosincrazii bilaterale. Cert este că, în 2015, problemele energetice și de securitate au determinat președinții Croației și Poloniei, Kolinda Grabar-Kitarovic și Andrzej Duda, să înceapă acest proiect. Lor li s-au alăturat statele sus-menționate, dar și Statele Unite, cu ofertă de gaz lichefiat și, corelativ, promisiuni de securitate sporită.
Slovenia a fost, așadar, gazda întâlnirii de anul acesta. În comparație cu toate formulele anilor precedenți (Dubrovnic, 2016, Varșovia, 2017, București, 2018), summit-ul politic a fost dublat de Forumul Economico-Financiar. Dacă anul trecut întâlnirea de afaceri a fost un experiment mai mult decât reușit, anul acesta a dobândit statut aparte, sub patronajul Guvernului sloven, al Camerei de Comerț și Industrie a Sloveniei, respectiv al Centrului pentru Perspectivă Europeană de la Ljubljana. Întâlnirea șefilor de stat a rămas o componentă oarecum distinctă, stând sub coordonarea Președinției slovene. Dincolo de tradiționalele declarații de bune intenții, speranțe și propuneri, putem remarca faptul că mediul de afaceri și-a luat felia de tort și a impulsionat dezbaterile, promisiunile, deciziile.
Mulți analiști se temeau, după ediția din 2017, că întreaga Inițiativă avea să rămână doar un alt desen frumos într-un dosar prăfuit! A fost frumos la Varșovia, a participat și Donald Trump, s-au făcut fotografii memorabile, s-au ținut discursuri, s-a visat minunat! Dar orice proiect politic are nevoie de consistență în proiecte publice spre a rezista și a-și dovedi utilitatea. Această consistență vine tocmai dinspre mediul de afaceri care, deja, a atras anul acesta peste 600 de firme, bănci importante și intenții de colaborare. Din acest punct, scepticii trebuie să se retragă! O regiune cu potențial mare de creștere, aflată strategic pe harta Europei, atrage și convinge tocmai prin nenumăratele oportunități de investiții. Dacă mai adăugăm și competiția între marii jucători politico-economici — Statele Unite (deja aflate în joc), Rusia și China (cu intenții explicit formulate) —, vom înțelege de ce a crescut tensiunea diplomatică la Bruxelles și Berlin până acolo încât dl Jean-Claude Juncker a revenit la summit, după prezența de anul trecut, iar Germania și-a trimis însuși președintele să ceară afilierea cu drepturi depline.
Înainte de toate, întâlnirea de la Ljubljana se remarcă prin schimbarea centrului de greutate dinspre politic spre economic ca motor al întregii discuții, chiar dacă obiectivele de securitate nu au fost uitate; prin vocea clară a rețelei Camerelor de Comerț din țările membre, dar și din nenumărate alte țări; prin intrarea în exercițiu a Fondului de Investiții al Inițiativei, fond ce deja atrage ca un magnet bănci, investitori strategici, actori politici. Iar dacă aderarea Germaniei este privită cu suspiciune de multe state membre, posibila alăturare a Ucrainei anul viitor a fost un subiect deloc neglijat.
Camerele de Comerț și Fondul de Investiții
Trecerea de la acorduri bilaterale la o cooperare de anvergură, fie și regională — vorbim totuși despre aproape un sfert din suprafața și populația Uniunii Europene! —necesită un context instituțional capabil să susțină investițiile și să justifice dezvoltarea de proiecte consistente! Convenită anul trecut la București, rețeaua Camerelor de Comerț și Industrie din țările membre a prins rădăcini, conectând la această oră mult mai mult decât se planificase. Dorința de cooperare, dar și nebănuitele deschideri pe care le oferă o asemenea rețea au determinat deja interconectarea Camerelor din peste 40 de state, depășind, așadar, cu mult regiunea, dar oferindu-i vitalitate și influx de parteneriate, soluții, energie antreprenorială.
Fondul de Investiții al Inițiativei este abia la început, însă a devenit funcțional. Beneficiază de cooperarea unor bănci din Cehia, Polonia și România (Eximbank). Acestea îi și asigură coordonarea în timp ce negociază aderarea a numeroase alte bănci din întreaga regiune, care deja au depus scrisorile de intenție. Se poartă de asemenea discuții cu Banca Mondială. Chiar înaintea summit-ului, s-a alăturat Fondului Banca Europeană de Investiții. Fondul dispune deocamdată de aproximativ 500 milioane de euro, dar se speră atingerea câtorva miliarde în termen relativ scurt. Dincolo de această dinamică, președintele Poloniei, Andrzej Duda, sublinia necesitatea ca numeroși investitori privați să se alăture eforturilor de finanțare prin fonduri structurale sau impozite, deoarece nevoile de inventiții sunt foarte mari. Pentru ilustrare, a comparat durata unei călătorii din Spania în Suedia cu una de la Gdansk la Constanța…
Proiecte de interconectare
Lista cu proiectele prioritare ale interconectării a fost, probabil, rodul principal al summit-ului de la București. Atunci cuprindea 48 de titluri. Propunerea de anul acesta a Sloveniei a fost ca fiecărui dosar să-i fie atașate, periodic, rapoarte privitoare la stadiul finanțării, respectiv al implementării. Ca urmare, prezentările făcute la Ljubljana de către specialiștii fiecărui domeniu au avut de adus și aceste precizări, tocmai pentru o mai bună corelare între statele membre, dar și cu agenții finanțatori.
S-a menținut și delimitarea celor trei arii de colaborare definite încă de la Varșovia, însă consacrate, anul trecut, energiei, infrastructurii, respectiv digitalizării și cibersecurității. În primul domeniu s-a subliniat din nou obligația de a asigura trecerea la o „societate cu emisii minime de carbon”, ca măsură împotriva schimbărilor climatice, prin folosirea unor surse de energie regenerabilă. S-a discutat astfel, construirea pieței regionale de gaz lichefiat, stadiul lucrărilor la terminalele Krk (Croația) și, respectiv, Swinoujscie (Polonia), Platforma de monitorizare a bazinelor hidrografice (România). Infrastructura a beneficiat de partea leului, cumva incluzând câte ceva din fiecare temă! „Eastring” (conductă de gaze între Slovacia și Bulgaria), coridorul Dunăre–Oder–Elba, calea ferată și coridorul digital Curtici–Constanța au reținut atenția participanților la forum. Digitalizarea ca liant al regiunii într-o epocă 5 G a adus în discuție robotica, chirurgia medicală realizată la distanță, prin intermediul calculatoarelor, traducerile instantanee și transferul de informație. Dincolo de diversitatea definită de istoricii clasici ai regiunii, proiectele acestea se doresc creatoare a unei identități și dinamici aparte, valorificând potențialul local și resursele de talent și creativitate.
Germania și Ucraina
Privind cu scepticism noul proiect geostrategic, politicienii de la Berlin au stat deoparte la început, considerând că asemenea demersuri regionale sunt, de regulă, sortite efemerului. Proiectul North Stream, prin care gazul rusesc ajunge în Germania evitând Polonia și Țările Baltice a avertizat clasa politică din acele țări și, în cele din urmă, a condus la soluția gazului lichefiat american, transportat prin conducte în Europa Centrală. Văzând însă tocmai implicarea economică și strategică americană, intențiile chineze și, mai ales, seriozitatea cu care țările membre abordează șansele pe care și le-au creat, Germania a fost invitată anul trecut de președintele Iohannis la summit-ul de la București, și acum are mari așteptări de a adera la grup. Așa cum declara anul trecut dl Heiko Maas, ministrul federal de Externe al Germaniei, aceasta ar putea fi „o punte și un moderator în spiritul unității europene”. Oare despre asta era vorba în discuțiile fondatoare ale Inițitivei? Desigur, aceasta se dorește o completare la cooperarea din cadrul Uniunii Europene, dar și o consolidare a regiunii, mai cu seamă în contextul discuției despre „Europa cu mai multe viteze”, discuție pe care Germania însăși nu o respinge! Cum unanimitatea este cerința de bază a integrării în Inițiativă, iar țările sus-menționate nu uită faptul că a apărut și North Stream II, este îndoielnic că dorința Germaniei va fi întâmplinată cu bucurie, prea curând.
Ucraina, în schimb, poate fi o oportunitate uriașă din perspectivă economică, dar și geo-strategică. Dacă președintele Zelensky va continua politica anti-corupție și va însănătoși economia țării, aderarea țării vecine ar deschide mari proiecte de infrastructură pe fondul unei greu de ascuns bucurii că desenele istoriei prind viață. Chiar dacă Polonia neagă asemenea intenții, revenirea Ucrainei în circuitul economic central-european ar debloca numeroase rute și tradiții de cooperare.
De la Phare la Trei Mări
În urmă cu trei decenii, țările Europei Centrale se străduiau să convingă „Europa” de caracterul culturii lor drept unul eminamente european și, evident, se loveau de stereotipurile politic induse, de reticențe și orgolii. Istoria nu se plictisește și, de îndată ce urcăm în vreo barcă și uităm de lungile ore de așteptare, inventează o nouă poveste. Acum rulează filmul „Europa cu mai multe viteze”, film în care aceiași regizori occidentali au evitat (?) să distribuie țările regiunii noastre. Remarcabilă este rapiditatea cu care acestea și-au amintit soluția și au demarat construirea ei: Inițiativa celor Trei Mări.
„Atunci” li se spunea să înceapă prin a întări relațiile reciproce, prin crearea unei zone de liber schimb, prin consolidarea încrederii reciproce și construirea unei infrastructuri pe măsura oportunităților de interconectare care li se deschideau. Soluția a avut doi „părinți fondatori”: Phare și Visegrad. Și aderarea a devenit posibilă. De regulă, nicio poveste nu e exclusiv pozitivă. A adus și nemulțumiri, și frustrare, și oboseală! Dar numai țările central-europene știu cu cât efort s-a ajuns acolo! Prin urmare, nimeni nu va coborî la mal doar pentru a opri lacrimile vreunui politician occidental. Așadar, noua „viteză” a regiunii se numește Inițiativa celor Trei Mări și are, pe lângă fondurile europene, propriul Fond de Investiții, împreună cu atractivitatea inevitabilă! Se zice că anul trecut, cele 12 țări au avut, cumulat, o creștere economică dublă față de media Uniunii Europene. Poate, cine știe?, acesta va fi răspunsul demn într-o vreme destul de incertă și fluidă: avem coeziune, interconectare și viteză. Suntem vii, avem proiecte și ne-am găsit cadența. Nu știm cum vor răspunde lideri din clasa lui Emmanuel Macron, dar România ar fi timpul să se racordeze cât mai bine la barca Inițiativei. Măcar pentru ieșirea la una dintre mări!