Telefonul mobil mă face, și pe mine, părtașul unor discuții private, intime chiar. Fără să vreau, ascult, pe stradă, refrenele unor vieți — ale vieților de lângă mine. Și oricât mi-aș coase urechile, firul se rupe uneori, de parcă ar trage de el sirenele lui Ulise. Sunt, iată — îmi spun în acele clipe —, un om implicat. Firește, indiscret, dar nu poți face omletă fără să spargi ouăle de porumbel al păcii din timpane.

Zilele trecute o doamnă se plângea la celular unei prietene: „la birou nu-mi mai văd capătul de treabă”. Sigur, forma de prezentare a expresiei mi-a atras atenția mai mult decât conținutul. Am înțeles imediat ce voia să spună, dar mi-a trebuit un timp să merg până la capăt. Fiindcă am devenit un om implicat, unul politic!

Și, dintr-odată, adevărul mi s-a dezvelit (în lipsa primarului) singur, ca Venus din Milo, fără mâini cu care să ia, să fure, să îmbrățișeze, dar fără capăt de frumos.

Iar omul politic nou-născut în mine nu-și mai vedea capătul de treabă. Fiindcă pur și simplu nu mai avea dimensiuni. Nici măcar frontiere biologice. Lupta mea însă — iertați-mi trimiterea înfiorătoare (dar cine mai e atent azi la avertismente!) — se sfârșise. Coborâsem acolo unde îmi doream, acolo unde nu mai aveam nevoie de nimic din mine. Nici de bibliotecă, nici de păcănele.

Cam asta au postfațat ultimele guverne PSD-PNL — lupta lor. Postfață de la care poate începe orice cu oricine. Fiindcă nicio competență nu mai e necesară. Iar moralitatea de circumstanță se poate desfășura în voie. Și mare e moralitatea incompetentului! Cât ticăloșia miniului de plumb în amestec cu bronzul aluminiu din petardele copilăriei mele. Nu mai e nevoie decât de două pietricele într-un înveliș strâns de izolirband, spre spaima ferestrelor țării. Cele cu lumină „la negru”, de la care indiferent de curentul ce „ne trage”, ne facem datoria până la capăt și strănutăm, fie cât de grea insuportabila ușurătate a statului.

Ce ușor de condus e țara de aici mai… încolo. Mai departe?