„În ranița fiecărui fotograf stă bastonul de Pulitzer”. Interviu cu fotograful Tudor Predescu

576

Robert Șerban: Merită să-ți pui viața în pericol pentru a imortaliza o imagine?

Tudor Predescu: Merită când știi că acea imagine va sta mărturie asupra unui lucru pe care doar tu ai avut „norocul” să-l vezi. Și aici nu mă refer numai la situațiile de conflict. Cu aparatul de gât poți să mori în sute de feluri. Mâncat de urs, lovit de rinocer, etc. Fotografiile se fac ori de plăcere, ori pentru bani, ori pentru gloria numelui tău. Dacă poți să le îmbini pe toate, este ideal. Dar nu toți au șansa asta. Sunt fotografi de front care se plictisesc și înjură teribil când nu le fluieră obuzul pe la ureche și e liniște și nu e fum pe cer. De aceea consider că merită să riști atâta vreme cât ai siguranța că acele imagini sunt un document important și ajung să fie un mic crâmpei de istorie. Și care în majoritatea cazurilor nu au nimic artistic în conținut. De aceea, această vânătoare a senzaționalului e de multe ori cu vânarea de premii, de măriri și de glorii. De exemplu, câștigătorul în 2008 al Premiului Pulitzer, un fotograf France Presse, și-a surprins un coleg, cameraman japonez, exact când acesta era împușcat mortal de armată pe străzile din Myanmar. A avut noroc, putea fi invers. De unde și vorba: „În ranița fiecărui fotograf stă bastonul de Pulitzer”.

tudor-predescu-8

R.Ș.: Trăim într-o lume invadată de imagini care mai de care mai ieșite din comun, mai strong; mai mult, toată lumea pare pregătită să fotografieze. Care mai sunt șansele unui fotograf profesionist într-o, iată, competiție… infinită?

T.P.: Șansele scad exponențial cu dezvoltarea și democratizarea tehnologiei. Vechiul fotograf cu studioul „la bulivar”, în lumea magică a căruia nu intrai decât în straiele „de duminică”, e amintire. Un meșteșug apus. În era digitală a Facebook și Instagram, din milioanelele de imagini cu care ești agresat zilnic, nu mai știi în care se poate vorbi despre fotografie. Azi, toți pozarii sunt fotografi așa cum coafezele sunt hair styliste, femeile de serviciu sunt ingineri de suprafață și bloggerii – scriitori. Tehnologia a deprofesionalizat o meserie. Imaginea a luat locul fotografiei. De la imaginea unui atom și până la infinitul cosmic, tot ce se cunoaște a fost fotografiat pe lumea asta. Înregistrat în imagini, pardon. Și, pierzându-și din aura de mister a alchimiei camerei obscure, remodelându-i-se percepția, a devenit, în mare parte, un obiect de consum.

tudor-predescu-4

În ce privește termenul de „profesionist”, acesta a fost dat multă vreme, de mărimea și calitatea tehnicii de care dispui. Și acum îmi spun cateodată: Fărătrei zerouri la sfârșit, nici nu pun mâna pe „ăla mare”. Da, dimensiunea [lentilei] contează. Dar nu știu cât de „profesionist” te face. Cred că profesionalismul este dat de seriozitate și etica personală. Iar azi, aici, în domeniul imaginii digitale și digitalizate, sunt tentații mari. De a deveni repede fotograf profesionist. Personal, iubitorilor de fotografie le-aș recomanda să rămână „amatori” și să nu-și lase ochiul „mâncat” de viermele comercial și perspectiva banului.

R.Ș.: Există o fotografie care te-a impresionat atât de tare încât să îți vină să o povestești?

tudor-predescu-9

T.P.: Ca un consumator pofticios de imagine, mi-am dat seama în timp că în cazul fotografiei pe care o practic, dincolo de imaginea finală obținută, contează și povestea ei. Lumea și anturajul din care am extras acea fracțiune de secundă. Deși o imagine suplinește 1000 de cuvinte, pe mine mă interesează și „culisele” ei. De aceea nu pot spune că e o fotografie care îmi place, fără să mă gândesc și la povestea ei. La emoțiile autorului. Și deci, cateodată, sunt tentat să povestesc mai mult despre „decorul” ei, decât despre ea în sine. Indiferent de imaginile pe care vreau să le fac, dau atenție și acestui ritual al călătoriei către acea sau acele imagini. Astfel, fotografia este o permanentă aventură, o perpetuă uimire. În ce mă privește, nu o consider o meserie ci o pasiune. O veche și mare dragoste. Un pretext de a înțelege lumea în toată diversitatea ei. Un permanent „vreau să mă uit mai bine”, o școală a curiozității.

R.Ș.: Dacă ai fi pus în situația să trimiți în spațiu trei fotografii existente, în perspectiva unei… întâlniri de gradul III, pe care le-ai alege?

tudor-predescu-5T.P.: Foarte greu de ales trei. Dar aș alege două. Două imagini care să surprindă adevărata natură a spiritului umanității, cu două trăsături antagonice care îl definesc prin excelență, emoțional. Căci emoția este atotcreatoarea.

Aș alege o imagine care să exprime oroarea, atrocitatea și absurdul autodestructiv al războiului și înca una care să emane dragoste și umanitate. Da, în ordinea asta, pentru că din păcate poveștile și imaginile triste au avut mereu un public mai mare decât cel al lucrurilor pozitive. De aceea și fotojurnalismul a fost asociat multă vreme cu imaginea de război și dubla întotdeauna tirajele presei secolului XX.

R.Ș.: Tudor, ce are special, din perspectiva ta, această artă ce pare a fi, iată, la îndemâna oricui?

tudor-predescu-6T.P.: De la „fântâna” lui Duchamp încoace termenul de „artă” a suferit mari mutații, deci nu vreau să mă lansez în alte discuții de acum exact un secol. Da, procedeul fotografic a ajuns aproape la îndemâna oricui din societățile tehnologizate, dar talentul și educația, nu. Arta nu se mai găsește de multă vreme doar pe simezele galeriilor, în muzee sau în alte instituții ce acordă acest termen. Arta devine artă când ațâță endorfinele. Pentru asta trebuie arătată, oferită pentru a declanșa emoții. Preferabil pozitive. Poate că arta este puterea de a transforma realul și ordinarul în extraordinar, dalta care naște o veneră dintr-un biet bloc de piatră. Fotografia decupează bucățele de realitate și le apropie de ochi și suflet. Mai departe depinde de ochiul și sufletul privitorului. Așa cum se spune, arta e în ochiul privitorului. Și fără nici o motivație aparte, poți să înregistrezi o imagine doar pentru că-ți place, că îți bucură ochiul chiar și pentru o clipă. Să fie și asta o formă de artă?

R.Ș.: Vânezi imagini sau le aștepți? Dacă le vânzi, unde, cum, când?

T.P.: „Ai tras ceva azi? Ai ceva în tolbă?”. Trofeele sunt din categoriile amintite mai sus dar tehnica și felul în care acestea se obțin variază. Fie că ești paparazzo și aștepți trei săptămâni ascuns într-un tomberon „să apară ea”, fie că pregătești luminile și cadrul în studio, după așteptare, trebuie să tragi. O fracțiune de secundă. Irepetabilă. Atunci „tragi.” Obturatorul se mișcă cu viteza glonțului. Calitatea „prăzii” depinde însă de alte abilități pe care le ai sau mai puțin. De la viteza șrapnelului din prima linie și până la boarea unui zâmbet matinal sau „acea privire” a ei, sunt doar clipe „înghețate” ale vieții. Aparatul nu face decât să redea viziunea noastră asupra, și nu subiectul în sine. Acesta era, până nu demult, momentul suprem al fotografului hoțoman, momentul de grație și de emoție supremă. Dar astăzi când era digitală ne-a aruncat într-o diaree imagistică, ritualurile fotografice se transformă și ușor, ușor dispar. Ca și fotografia. Viitorul este deja al hologramelor tridimensionale și al imaginii de sinteză, etape noi ale culturii fotografice.

R.Ș.: Care ar fi cinci sfaturi pe care le-ai da unui cititor ce vrea să se perfecționeze ca fotograf?

tudor-predescu-7

T.P.: Să învețe noțiunile de bază ale aparatului. Să știe ce poate face și ce nu. Lucruri care trebuie să le știi atât de bine încât să le „uiți”. Dacă pierzi vremea cu tehnica, nu mai ai timp de fotografie. Să citească și să „consume” cât mai multă fotografie din surse variate și de calitate. Să aibă grijă la calitatea și povestea imaginii. Cantitatea și lipsa selecției adevărate și riguroase ne omoară azi. Să arate  imaginile cât mai des și să știe că o dojană sau o critică pertinentă face mai bine ca o suta de like-uri.Să fie curios. Să nu lase nici ochiul și nici spiritul să lenevească. Pentru mine poate aceasta este esența fotografiei și a unui întreg stil de viață ce gravitează în jurul aparatului de fotografiat.

tudor-predescu-3

LĂSAȚI UN MESAJ