Lugojul a fost dintotdeauna un centru de dezvoltare a meșteșugurilor de tot felul. Au dominat, la început, manufacturile de prelucrarea produselor agricole, care, astfel, se puteau vinde pe piață cu o valoare sporită. De renume au fost atelierele de argăsirea pieilor și a blănurilor. Breasla tăbăcarilor lugojeni este doar unul din exemplele pozitive ce au ridicat nivelul economic la urbei.  Meseria lor era renumită de la jumătatea secolului al XIX-lea și până după Al Doilea Război Mondial, fiind considerată una din cele mai onorabile.

Micile manufacturi de familie s-au dezvoltat în timp, devenind fabrici în adevăratul sens al cuvântului, cu zeci sau chiar mai mulți lucrători. Despre industria de prelucrarea mătăsii am mai povestit în această pagină. La fel de importantă a fost industria ce prelucra argila, Lugojul fiind un adevărat centru al produselor ceramice. Cărămizile și țiglele ce plecau de la Fabrica „Muschong” nu mai aveau nevoie de reclamă.

Jacob Muschong, cel mai bogat lugojean din toate timpurile, a fost o figură legendară a vremurilor apuse. Marca sa, imprimată pe țigle, reprezenta o garanție a unui model de reușită pentru orice om de afaceri din perioada de la cumpăna dintre secole. Mii de clădiri (ori poate chiar zeci de mii) stau încă în picioare în toate țările din centrul european ca o dovadă a calității produselor.

Dar și despre despre mărirea și decăderea imperiului industrial Muschong am mai scris în rândurile noastre.
Trebuie acum scos în evidență faptul că această explozie de dezvoltare economică, cu centrul la Lugoj, nu ar fi fost posibilă fără o chivenisie atentă a surselor financiare și fără o politică înțeleaptă de gestionare a banilor și a investițiilor de capital. Proprietarii au înțeles că trebuie să se asocieze în cooperative de împrumut, care au devenit, în scurt timp, adevărate bănci ce lucrau cu sume enorme de bani în folosul clienților lor.

Expansiunea fără precedent  a meseriilor şi a industriei, progresul remarcabil din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai apoi până la izbucnirea primei conflagrații mondiale au impus crearea unor surse de finanţare stabile. Astfel, până la declanşarea Primului Război Mondial, în comitatul Timiş activau nouă institute româneşti de credit (Timişana — Timişoara; Beregsana — Beregsău; Ancora — Gătaia; Chizeteana — Chizătău; Banca Populară — Birchiş; Coroana — Timişoara; Făgeţeana — Făget; Lipovana — Lipova; Luceafărul — Vârșeț), la care se adăugau cele din oraşul Lugoj (Poporul; Economia; Lugojana; Banatul; Agricola), iar acestea, pe lângă instituțiile bancare ale statului maghiar.

Să spunem că, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, intelectualitatea română din Lugoj provenea în majoritatea cazurilor din rândul meșteșugarilor, pentru români practicarea meseriilor apărând ca principala formă de promovare în domeniul economic. După anul 1872 asistăm la un proces treptat de decădere a meşteşugurilor şi meşteşugarilor în faţa concurenţei pe care o aduce cu sine producţia de fabrică. Pentru supravieţuire, această categorie socială încearcă diverse forme de asociere, niciuna viabilă din cauza inexistenţei forţei financiare corespunzătoare.

Lipsa de capital și absența unui sistem bancar propriu au frânat, în oarecare măsură, mica burghezie românească în afirmare. Finanțările erau o necesitate a emancipării economice a românilor, în condiţiile în care aceştia nu erau nici mari proprietari de pământ şi nici industriaşi, ci şi ca virtuală posibilitatea de îmbogăţire. Într-o atare situaţie, eforturile se vor canaliza spre creditarea şi finanţarea agriculturii, care presupunea capitaluri relativ modeste de pornire. Astfel, pe fondul potenţării economice, se pun bazele sistemului bancar românesc în Lugoj. Apar, rând pe rând: Casa lugojeană de economii (1870), Banca Cărăşana (1880), Banca Poporală lugojeană (1883), Banca Lugojana (1889), Banca Meseriaşilor şi Comercianţilor (1899).

Casa Lugojeană de Economii (Lugosi Takarékpénztár) este prima instituţie bancară din oraşul Lugoj care apare menţionată în documente. Se precizează că s-a înfiinţat în 1870 şi a preluat şi activitatea din regiunea Reşiţei, dar, după o serie de nereguli, a dat faliment în anul 1876.
În 1880 îşi începea activitatea Banca Cărăşană („Krassoi Takarekpenztar”), cu sediul peste drum de sediul Băncii de Stat, cea mai longevivă dintre instituţiile bancare lugojene (până în 1948). Explicaţia rezidă şi în faptul că banca avea şi un masiv capital străin. În 1913 capitalul acţionarilor se ridicase la 4.000.000 de coroane, iar profitul, la 567.498 coroane, situaţie nemaiîntâlnită la băncile cu capital exclusiv românesc. În perioada războiului, această bancă făcea operaţiuni bancare de trimitere a banilor prizonierilor din Rusia şi Italia, acordând, în acelaşi timp, şi avansuri băneşti pe rente de război. Demn de remarcat este faptul că, până în 1906, director executiv al acestei bănci a fost Iulian Ianculescu, omul căruia, în semn de recunoștință pentru activitatea desfăşurată, i se acordă un venit anual de 2400 de coroane până la sfârşitul vieţii.

Conform celor documentate de Iványi Istvan, în 1883 lua fiinţă „Lugosi Népbank”, cunoscută sub denumirea de Banca Populară Lugojană, cu sediul pe Strada Bălcescu, lângă ceasul electric, instituție care a activat până între cele două războaie mondiale.
Acelaşi autor menţionează înfiinţarea în 1899 a Băncii Meseriaşilor şi Comercianţilor („Lugosi ipar as kereskedelmi bank”) , care a funcţionat pe strada Gării și oferea programe de finanțare mai ales meșterilor și negustorilor din clasa mijlocie fără prea mai resurse în afara muncii proprii împreună, îndeobște, cu membrii familiei.

În anul 1889 ia fiinţă Banca Lugojana, ca primă bancă românească mai puternică.
„Lugojana” avea un capital social de 300.000 coroane, fonduri proprii de 60.000 de coroane şi depuneri de 900.000 de coroane. În fruntea băncii a fost protopopul G. Popovici, figură marcantă a vieţii politice româneşti din monarhia austro-ungară. Încă de la început, prin statut, se preciza clar scopul acestei bănci: „promovarea spiritului de economie în popor, precum şi de a fi în ajutorul civililor din toate clasele, cu deosebire însă a plugarilor”. Astfel, acest institut de credit şi economii acorda împrumuturi cu acoperire ipotecară cu 8 %, primea depuneri acordând o dobândă de 4 %, fără anunţ şi cu anunţ de 5 % şi, de asemenea, oferea corporaţiilor, cu scop de subscriere, tot o dobândă de 5 %, practicând dividente de 8 % pentru acţionarii destul de mari.

O analiză a cuantumului depunerilor şi a profiturilor înregistrate în perioada 1900–1903 indică o creştere anuală constantă a profiturilor (cu 3 %) şi a depunerilor cu 2 %, care, deşi modestă, a dat băncii stabilitate. Începând cu 1907, „Lugojana” înregistrează o scădere a fondurilor proprii de la 90.000 de coroane la 60.000 de coroane şi a depunerilor de la 1.500.000 la 1.300.000 coroane, această scădere putând fii corelată speculativ cu înfiinţarea, în acelaşi an, la Lugoj, a unei filiale a Băncii Albina.
Scăderea depunerilor şi a profiturilor a continuat şi în anul următor, determinând fuzionarea „Lugojanei” cu filiala din Lugoj a „Albinei”, în martie 1909, fapt ce s-a dovedit ulterior ca fiind o măsură înțeleaptă.

Băncile româneşti şi-au orientat la început activitatea mai cu seamă spre agricultură.
Astfel, s-a înfiinţat, cu capital românesc, în 1897, „Economica” asociaţie de păstrare şi anticipaţiuni, denumită, din 1903 Agricola, bancă de credit ca societate pe acţiuni, cu un capital social iniţial de peste 50.000 de coroane, care se va ridica, în perioada următoare, când la conducerea băncii vine Vasile Pelinici, la 200.000 de coroane. Din comitetul de conducere al băncii făceau parte economii Gheorghe Rusaleu, Ioan Maver, Al. Lupu, Nicolae Andrea. Principala activitate o constituie vânzarea de cereale şi maşini agricole.

O altă bancă românească de prestigiu, înfiinţată în 1900, a fost Banca Poporul, care a funcţionat în partea românească a Lugojului (pe malul drept al Timișului), pe strada dintre cele două biserici româneşti. A fost cu precădere o bancă a românilor greco-catolici, având în frunte o altă figură de vază a vieții lugojene, părintele Ioan Boroş.
Capitalul acestei bănci a cunoscut o evoluţie ascendentă. Dacă la înfiinţare capitalul social a fost de 120.000 de coroane, în 1913 va creşte de patru ori, ajungând la 600.000 de coroane, depunderile crescând de 4,4 ori, iar profitul de 3,1 ori. Explicaţia stă în politica economică mult mai raţională decât a Băncii Lugojana (acordarea de dividente de numai 5 % şi alocarea mai multor fonduri pentru dezvoltarea culturală).

Mai trebuie menționată activitatea desfăşurată de Asociaţia de Păstrare şi Anticipaţiuni Concordia, datând din 1878, ca o asociaţie a funcţionarilor  comitatului, transformată în 1904 în institut de credit şi economie, cu un capital iniţial de 150.000 de coroane. În 1909, „Concordia” anunţă publicul că a introdus un nou sistem de depuneri (unic în Lugoj până în acel moment), asociat cu asigurare pe viaţă, în înţelegere cu o societate olandeză, în conformitate cu care  fiecare membru plăteşte rata săptămânală de către o coroană, urmând ca, după 15 ani, cu tot cu dobânzi, să primească 1000 de coroane.

„Concordia” introducea şi limita de vârstă: 20–60 de ani. Activitatea acestei bănci trebuie privită şi înţeleasă în sensul evoluţiei capitalului, a dobânzilor practicate şi în special a rolului jucat în planul vieţii social-culturale.
În 1902 se înfiinţează „Del Magyarorszagi bank” (Banca Ungară de Sud), care a funcţionat în fostul palat al familiei Bejan din partea românească, partea de către Timiş, bancă preluată ulterior de către Banca Cărăşana.
Apariţia instituţiilor bancare în Lugoj a fost surprinsă în date statistice şi redată în presa locală. Pe lângă anunţurile de întemeiere a unor noi institute de credit, ziarul „Drapelul” prezenta cititorilor şi şedinţele băncilor şi noutăţile pe care acestea le aduceau. În ce priveşte numărul băncilor lugojene, acesta a fost într-o permanentă creştere. În 1894 erau în Lugoj cinci institute de credit, în 1902 — opt instituţii bancare, iar în 1904 — nouă.
Comitatul Caraş-Severin era, în privința instituțiilor de credit din Ungaria, pe locul 8 din 81, iar Lugojul pe locul 10 în rândul oraşelor după Budapesta, Oradea, Timişoara, Cluj.

Ziarul „Drapelul” comenta, la anul 1902, în mod ironic, dar aproape de adevăr: „aproape tot al doilea om cu care te întâlneai era director de bancă sau cel puţin membru într-un comitet de supraveghere”.
Din raportul primarului oraşului Lugoj, dr. Ion Băltescu, ţinut în 2 martie 1913, reiese că în anul 1912 figurau în acest oraş următoarele bănci; Cărăşana, Banca Poporală din Lugoj, Concordia, „Banca Sud-Ungară, Banca Albina, Agricola, Banca Meseriaşilor, Banatul institut de credit, Banca Comercială. În acelaşi an s-a construit şi imobilul Băncii de Stat şi a luat fiinţă o filială a Băncii Austro-Ungare (Osztrak magyar Bank).
În ce priveşte personalul aflat la conducerea băncilor româneşti din Banat şi Transilvania, se poate observa că majoritatea fruntaşilor politici români sunt implicaţi în activitatea economică: Visarion Roman, Partenie Cosma, Aurel Vlad, Titus Haţeg, George Popovici, Ioan Boroş.

Băncile româneşti timişene, deşi s-au confruntat cu mari dificultăţi din cauza concurenţei făcute de instituţiile de credit austriece şi maghiare, susţinute de oficialităţile timpului, au adus totuşi servicii importante populaţiei româneşti, contribuind cu credite mai ieftine la consolidarea păturii mijlocii a ţărănimii române, a meşteşugarilor şi investitorilor români. La fel de important a fost sprijinul dat mişcării naţionale, instituţiilor de cultură naţională (şcolilor, Bisericii, reuniunilor culturale).

Astfel, Banca Lugojana, în 1903, avea prevăzut un fond pentru cultură de 400 de coroane pe an, un fond pentru scopuri de binefacere de 570 de coroane pe an şi un fond pentru scopuri culturale şi umanitare la dispoziţia directorului de 377,42 coroane pe an din profitul realizat. Mai trebuie spus că fondul destinat culturii de către această bancă a scăzut din anul 1900, când era de 1500 de coroane, probabil datorită problemelor economice.
În concluzie, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, oraşul Lugoj dobândeşte statutul unui important centru economic, revirimentul manifestându-se prin dezvoltarea unei puternice industrii şi a unui sistem bancar bine închegat. Acest progres se va reflecta și pe plan edilitar. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea Lugojul va deveni, de asemenea, un oraş modern şi pe plan spiritual.

Activitatea financiar bancară a românilor bănățeni, dar și ardeleni s-a dezvoltat continuu până la extinderea pe continentul american. Rămâne consemnat în istorie că Banca Albina va încerca înființarea unei filiale în Statele Unite ale Americii în anii 1911–1912, sub conducerea lui Tiberiu Brediceanu. Ideea i-a aparținut lui Partenie Cosma, care, în septembrie 1911, propune — și direcțiunea băncii acceptă — înființarea unei filiale proprii în New York. Motivația acestui important pas, în fond o internaționalizare a afacerilor băncii, era situația celor 500.000 de români emigrați în SUA între 1895 și 1910.

Această nevoie de instituții  de credit cu capital românesc sau înființate de românii din SUA, în zone unde se concentrează emigranții români (New York, Detroit, Cleveland), este dovedită de faptul că două personalități ale românilor sătmăreni, Epaminonda Lucaciu și Gavril Barbul, au înființat Banca Românul la Cleveland, iar în 1909, E. Lucaciu, Casa de Emigrare și Banca Aurora.

Dar despre băncile românilor bănățeni de pe Noul Continent vom avea ocazia să povestim în episoadele noastre viitoare.