Într-unul din episoadele noastre trecute l-am amintit pe cel ce rămâne în memoria românilor ardeleni ca un mare patriot dedicat cauzei naționale, dar și ca un cărturar și înalt prelat cu mult har, Fericitul Episcop Valeriu Traian Frențiu.
A văzut lumina zilei la 25 aprilie 1875 în Reșița Montană (jud. Caraș-Severin), în familia preotului greco-catolic Ioachim și a Rozaliei. Deși rămâne orfan de mamă la doar cinci ani, nu este înfrânt de soartă și urmează primele clase de școală în localitate, apoi liceul, la Gimnaziul Superior din Blaj, unde ia examenul de maturitate în 1894, după care pașii îl poartă la Seminarul Central din Budapesta.
A fost hirotonit preot la Lugoj, în 20 septembrie 1898, și a urmat studii teologice la Institutul Augustineum din Viena, finalizate cu un doctorat în 1902. S-a întors la Lugoj, a fost numit protopop la Cugir și paroh de Orăștie, remarcându-se prin calitățile sale de bun administrator al școlilor confesionale românești.
Aceste date, aparent seci, arată totuși sacrificiile unui tânăr din secolul al XIX-lea, care străbate imperiul pentru pregătirea sa intelectuală.
Despre Fericitul Episcop Valeriu Traian Frențiu ne-a rămas un portret spiritual de tinerețe, întocmit cu ocazia recomandărilor făcute de episcopul său, Vasile Hossu, pentru episcopat:
„În toate însărcinările a dovedit prudență și zel în grija față de suflete și în administrația bisericească, o integritate ireproșabilă, o știință zilnică profundă și rigoare în îndeplinirea obligațiilor de vânzare. Ca protopop, străbătea pe jos cei peste 40 de km, împreună cu credincioșii săi, în fiecare an, la Sanctuarul Maicii Domnului de la Prislop, contribuind astfel la reînnoirea și consolidarea evlaviei credincioșilor față de Sfânta Fecioară (…)”.
Pentru strădania depusă în slujba enoriașilor săi este remarcat ca fiind cel mai potrivit să ocupe postul vacant de episcop al lugojenilor. Activitatea pastorală și-a orientat-o, cu prioritate, după două direcții principale: culturalizarea poporului, prin instrucția școlară, și întărirea vieții spirituale.
Deși eparhia era foarte săracă „Un’te duci tu sărăcie?/ La Lugoj, la Vlădicie”, după cum făcea haz de necaz și P.S. Ioan Bălan, reușește să strângă, să administreze cu pricepere și să pregătească integritatea fondurilor necesare pentru înființarea de școli: deschiderea, în 1914, a primei școli normale românești. La aceea vreme se simțea o lipsă acută de învățătoare și educatoare care să stăpâneasă bine limba română pentru nevoile copiilor ardeleni.
În ceea ce privește viața spirituală, impune preoților sărbătorile zilnice ale Sfintei Liturghii și a predicii de duminică și de sărbători, introduce exercițiul spiritual pentru cler și „misiuni populare” pentru parohii, trimite scrisori pastorale la sărbătorile mari, le cere preoților să încurajeze colaborarea cu laicii, înființează societăți.
În anul 1920, în condițiile unei țări ce se ridică întregită după un lung și greu război, se consemnează o adevărată lovitură la adresa tinerei democrații parlamentare ce se infiripa.
În 8 decembrie are loc, în Senatul României, un atentat cu bombă artizanală, executat de un grup terorist de extremă stângă. Atentatul umărea să ducă la „ridicarea maselor” și la haos, la răsturnarea monarhiei și la instalarea unui regim bolșevic.
S-au înregistrat victime în rândul politicienilor aflați în sală. Deflagrația i-a ucis pe ministrul Justiției, Dimitrie Greceanu, decedat la spital, și pe senatorii Demetriu Radu (episcop greco-catolic de Oradea Mare), ucis pe loc, și Spirea Gheorghiu, decedat la spital. Celor trei senatori uciși de explozia bombei li s-au organizat funeralii naționale În anii 1920, denumirea localității natale a episcopului Demetriu Radu, Tâmpăhaza-Uifalău, a fost românizată, fiind redenumită Rădești, în amintirea și întru cinstirea episcopului Radu.
După moartea episcopului de Oradea, Radu Demetriu, în urma atentatului, scaunul episcopal de Oradea devine vacant, iar în 1922 este ocupat de către episcopul Lugojului, Valeriu Traian Frențiu. Ca episcop de Oradea Mare, o eparhie importantă, ce dispunea de resurse financiare însemnate, geniul administrativ în mecenatul școlar al episcopului Frențiu a putut fi pus cu adevărat în valoare. Noul ierarh a extins Seminarul Mare ridicându-l la nivel de Academie Teologică, a deschis noi școli confesionale și a renovat Școala Normală de institutori, a construit biserici noi, în toate lucrările de arhitectură promovând stilul neoromânesc. Pentru a avea un corp pedagogic de înaltă calitate intelectuală și spirituală, aduce ordine călugărești cu carismă în educația tinerilor: Frații Școlilor Creștine la Oradea, Surorile și Părinții Asumpționiști la Școlile Beiușului. În formarea spirituală a seminariștilor, ierarhul orădean se implică direct, asistând la examene. În timpul vacanței de vară organizează, la reședința sa din Beiuș, activități spirituale și culturale. De asemenea, susține financiar Colegiul Pontifical „Pio Romeno” de la Roma și, cu burse, studenții merituoși de la alte universități din țară.
Precum a făcut la Lugoj, se ocupă foarte mult de întărirea vieții spirituale a clericilor și a credincioșilor. Organizează exerciții spirituale pentru întregul cler al Eparhiei — preoți, protopopi, profesori de teologie și de liceu, canonici —, ținute anuale, în serie, la Oradea.
La nivel eparhial, fixează trei locuri de pelerinaj (Drăgești în Bihor, Zalău în Sălaj, Sanislău în Satu Mare), insistând mult asupra evlaviei pentru Sfânta Fecioară și introduce Octava de rugăciune pentru unirea Bisericii. Încurajează asociațiile de laici pentru a fi prezente în toate parohiile, insistă pentru împărtășania frecventă, introduce, în ritualul liturgic, muzica sacră acompaniată de orchestră a compozitorului Francisc Hubic.
Cei care l-au cunoscut bine, îl descriu astfel:
„Valeriu Traian Freanțiu avea o figură demnă, barbă roșcovană, atitudine surăzătoare, figură care mă impresionează încă de la început. (…) Am remarcat spiritul de rugăciune pe care-l demonstra, deoarece participa la toate slujbele oficiate în biserica din localitatea în care poposea sau chiar din catedrala episcopală (…). Episcopul Frențiu trăia purerea în iubirea față de Dumnezeu și față de aproape, alimentând-o cu rugăciune, meditații și fapte bune”, mărturisește ieromonahul Bernard Ștef.
În urma „caldei chemări părintești” de la 15 mai 1948, de la Blaj, a Mitropolitului Ortodox al Transilvaniei, ÎPS Nicolae Bălan, pentru „revenirea” greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă, s-a difuzat o circulară, o așa-zisă „invitație frățească” de a rupe sigiliile actului de unire. Aceasta a fost o insultă la adresa greco-catolicilor.
Au urmat măsuri din cele mai dure. Primul episcop arestat în „noaptea episcopilor” (noaptea din 28/29 octombrie) a fost PS Frențiu, când „(…) am fost trezit de șeful Siguranței și am fost invitat să plec la București, la Ministerul Cultelor, inisistând că nu sunt arestat, ci doar invitat de domnul ministru. După o așteptare de o oră în mașină m-au poftit în salon până se informează când mă primește Dl Ministru. M-au condus într-o celulă din beciurile Ministerului, unde era deja PS Aftenie și, după un sfert de oră, l-au adus și pe PS Suciu”. PS Frențiu a mai menționat că la data de 10 octombrie reședința episcopală era păzită și nu i se permitea să iasă decât „după o atentă percheziție”.
O altă mărturie despre arestarea episcopului Frențiu aparține PS Hossu, care spunea despre „fratele Valeriu”: „n-a voit să plece până nu va liturghisi; așa au așteptat să se pregătească și a terminat sf. liturghie; a fost luat cu un jeep mic și, astfel, a avut o călătorie foarte grea, fără întrerupere, de la Oradea la București; iarna, după o boală din care încă nu se refăcuse deplin; astfel, era suferind”.
De la Ministerul de Interne, împreună cu ceilalți episcopi, Valeriu Traian Frențiu a fost transportat la Dragoslavele, o reședință de vacanță a patriarhului ortodox special transformată de către Securitate în lagăr. Cu toate că era o reședință patriarhală, ierarhii uniți au suferit de frig și de foame, neavând haine călduroase și cele necesare igienei personale, mâncarea fiind insuficientă.
„La Dragoslavele am suferit foarte mult frig și aprovizionarea a fost insuficientă”, cum relatează PS Frențiu. Acolo „a fost ca o introducere a ceea ce era să urmeze”, după cum a notat episcopul Clujului.
După cum se știe, episcopii greco-catolici au fost vizitați de două ori de către Patriarhul Iustianian pentru a fi „poftiți în casa ortodoxiei”, cu dorința ca „cel puțin unul dintre ei să fie convins și, în cazul în care nu se va ajunge la niciun rezultat, vor fi dați pe mâna Poliției”. La a doua vizită, patriarhul ortodox le-a adus Monitorul Oficial, cu publicarea Decretului nr. 358/1948, care scotea Biserica Română Unită în afara legii, cerându-le episcopilor greco-catolici o recunoaștere implicită a decretului cu toate consecințele sale, renunțarea la prerogativele episcopale prin pensiunea lor definitivă.
În urma răspunsului primit, de a merge „fiecare la reședința sa, în orașul de reședință; ne putem împiedica de a ne exercita slujba de episcop, să se îngrijească de arestarea noastră ce ne împiedică” și redactarea memoriului referitor la decret, prin care, „într-o manieră documentată, am văzut că decretul este nefondat din punct de vedere legal și să se redea Bisericii Greco-Catolice libertatea de organizare și funcționare”, răspunsul Securității a venit prompt, cu propunerea de cercetare penală a episcopilor Aftenie, Hossu și Rusu, internarea ierarhului de Oradea într-un sanatoriu, izolarea „într-un schit inaccesibil” a episcopilor Suciu și Bălan. În acest scop, episcopii vor fi transferați de la Dragoslavele într-un alt loc mai aproape de București, cu regimul de detenție mai dur, la mănăstirea Căldărușani, iar PS Aftenie, PS Suciu și PS Rusu vor fi supuși unor anchete penale la Ministerul de Interne.
Acestea aveau să fie doar primele episoade din lungul șir de suferințe îndurate de bunul părinte Frențiu, toate, primite cu seninătate și cu convingerea că aceasta este o altă misiune ce trebuie îndeplinită pentru credință și neam.
