20.1 C
Timișoara
luni 26 februarie 2024

Femeia din politica românească

M-am hotărât să scriu acest text după câteva săptămâni de reflecție. Înțeleg pe deplin riscurile la care mă expun și n-aș vrea ca cititorii mei să rămână cu impresia că sunt misogin. Dar de o bună bucată de vreme, mă frământă o întrebare: Care este statutul și statura femeii în politica românească? Privind la aparițiile feminine din spațiul a ceea ce reprezintă astăzi politica autohtonă, simt că ceva nu este în regulă. Femei precum Șoșoacă, Turcan, Gorghiu, Deca, Dragu, Firea, Dăncilă, Udrea, Macovei sau Vasilescu au, după caz, fie un background academic, fie un profil psiho-comportamental, fie un cv politic parcă anume construite încât să compromită ideile de feminism și de feminitate. Nu fac parte dintre aceia care să creadă că femeia nu are ce căuta în politică. Dar, zău, că, la peste 30 de ani de la schimbarea din decembrie 1989, cu foarte rare excepții, prezențele feminine din politica românească nu au lăsat o impresie prea bună electoratului din această țară. Dacă nu este vulgară, politiciana mioritică e ridicolă – inclusiv atunci când nu-și mai aduce aminte ce vârstă are sau când se teme că tu, simplu cetățean, te-ai putea culca viu și te-ai putea trezi mort – iar dacă nu e de-a dreptul lipsită de inteligență (fiindu-mi, totuși, greu să mă exprim mai abrupt), este pur și simplu compromisă moral sau caută cu tot dinadinsul să se comporte de parcă ar fi o gheișă. Cum de s-a ajuns la această deplorabilă situație? Cred că puțină istorie ne-ar ajuta să înțelegem.

România postbelică n-a avut parte de prea multe femei cărora comuniștii să le rezerve dreptul de a face politică la mare înălțime. După instaurarea dictaturii proletariatului, această țară a avut neșansa de a fi condusă de o creatură precum Ana Pauker și, ani buni mai târziu, de mai celebra analfabetă Elena Ceaușescu. La aceste două asexuate am putea să o adăugăm și pe mai puțin cunoscuta Suzana Gâdea, ultimul ministru comunist al învățământului din România, care a rămas în istorie drept cea care, la sfârșitul lui decembrie 1989, se străduia să-i convingă pe boșorogii agramați din fostul Comitet Central al Partidului Comunist Român, că nu trebuie să se teamă pentru viitorul lor, întrucât locul tovarășului Ceaușescu va fi luat de un alt tovarăș de nădejde, pe numele lui Ion Iliescu. Cam astea ar fi „femeile” (ghilimelele nu sunt întâmplătoare) din politica românească de dinainte de 1990. Urmașele lor „post-revoluționare” nu-și puteau depăși cu mult „strămoașele” cu origini staliniste.

Din păcate, în România, la peste trei decenii de la instaurarea unui regim democratic-liberal, femeile încă ajung să ocupe anumite demnități politice numai urmare a aplicării unor legități specifice „discriminării pozitive”. Femeile din această țară își pot construi o carieră politică în primul rând pentru că Europa pretinde României să respecte regula procentului sau a raportului minim. La zece bărbați, măcar două femeie. Nimic nu mi se pare mai ofensator pentru o femeie. Aplicarea regulii procentului sau a raportului minim, le reduce pe femeile din politica românească, la statutul de exponate de vitrină. Am văzut lideri ai unor partide autohtone, care deseori se sumețesc în fața camerelor de luat vederi și, plini de importanță, țin să sublinieze că 20 sau 25% din candidații de pe lista pentru Cameră sau pentru Senat, sunt femei. Astfel de „pseudo-bărbați” omit însă să precizeze că cele mai multe dintre femeile care figurează pe o astfel de listă, ocupă poziții neeligibile. Altfel spus, și în materie de „feminism politic”, ne facem că facem.

Dar să revenim la femeile de astăzi din politica autohtonă. Privind la statura și la statutul lor – mult prea precar, după părerea mea – înțeleg că vor mai trece niște ani până când o femeie va deveni Președinte al României. Cred că cei care mizează pe nume precum Laura Codruța Kovesi sau Maia Sandu, mai au de așteptat. Românii sunt încă tributari unui soi de conservatorism învecinat la foarte mică distanță cu misoginismul. Aici, în estul Europei, este deocamdată foarte greu – dacă nu chiar imposibil – să se construiască și să se impună o Margaret Thatcher, o Angela Merkel sau chiar o Giorgia Meloni. Nu vă grăbiți să-mi aruncați contra-exemplul Maiei Sandu, pentru că, din rațiuni asupra cărora nu e locul să insist, actuala Președintă a pseudo-Republicii Moldova nu este neapărat o „femei de carieră” în politica micului stat dintre Prut și Nistru. Pare mai degrabă plantată în funcția pe care o ocupă. Eu îmi doresc să văd în viața publică românească, femei care să construiască veritabile cariere în politica acestei țări și care, astfel, să dobândească legitimitatea necesară ocupării unor demnități „grele” în sistemul instituțional al statului. Pentru a se ajunge la acest deziderat, este însă nevoie de timp, de un anumit tip de educație (colectivă, dar și individuală), de o revoluție a mentalităților poporului meu și, mai ales, de promovarea de către partidele românești, a unor adevărate femei și nu a unor „pațachine” al căror succes și ascensiune politică ascunde istorii de budoar sau bănuiala unor relații carnale cu vreun influent politician ori cu vreun mare om de afaceri.

Alte subiecte :

Citește și :