Fata care nu a mai vrut să privească în urmă

139

Pusese biletul fix pe partea de sus a ușii, tocmai pentru a se asigura că îl va vedea imediat ce va pătrunde în interiorul locuinței. Și, mai ales, în ideea că, pe lângă starea de uluială deplină, acesta îl va răni cu putere, va lovi direct la țintă. 

Imediat după ce a trântit ușa cu un soi de dispreț liniștitor pentru ea, fata a părăsit cu pași grăbiți aleea blocului unde au locuit împreună aproape cinci ani. Nu a privit nici măcar o clipă în urmă, de parcă toți anii aceia nu au însemnat nimic pentru ea. A urcat apoi în taxiul care o aștepta în apropiere, iar totul părea să se încheie așa cum plănuise cu ceva vreme în urmă. Atunci când, pentru ea, deznodământul ultimei iubiri începuse să devină clar ca lumina dimineții.

Era pe la mijlocul toamnei, care în anul acela semăna mai degrabă cu verile de pe când era o copilă slăbuță, delicată, cu un păr blond împletit de bunica ei cu măiestrie, de sub care luceau cei doi ochi albaștri, mari și cu irizări misterioase. Acei ochi care, mai târziu, după ce împlinise 18 ani, puneau, hipnotic, stăpânire pe băieții din școala ei și, deopotrivă, pe bărbații de vârstă mijlocie, profesori sau corporatiști, care o urmăreau uneori trecând pe străzile din centrul orașului. 

Mintea ei, limpede acum precum o apă de munte, derula povestea aceea, care, în clipa de față, i se părea aproape neverosimilă, de parcă nu avea nimic de a face cu ea, femeia în vârstă de 28 de ani, mai puternică, astăzi, ca oricând. 

Au trecut, totuși, zece ani de atunci”, își spuse chicotind, în vreme ce privea pe fereastra mașinii care o ducea cât mai departe de casa pe care tocmai o lăsase în urmă pentru totdeauna. „Oare l-am iubit cu adevărat pe acel bărbat, brunet, înalt, și plin de el?”, se întrebă, alintându-se, pentru că știa prea bine răspunsul.

Clipa exactă a întâlnirii directe dintre ei doi, adolescenta de 18 ani și bărbatul de aproape 40, o săgetă precum un ac de gămălie care-ți intră adânc în carnea degetului. 

În seara aceea de toamnă, când luminile orașului se aprindeau devreme, într-o sală de mici dimensiuni din clădirea bătrânului liceu de arte frumoase i-a auzit prima dată vocea. Apoi privirile li s-au întâlnit instantaneu, ochii bărbatului sfredelindu-i nu doar trupul, ci și bucata aceea de corp din zona sânilor ei puternic conturați, numită inimă. Sau suflet. 

Își mai aminti doar că, din stânjeneală, ochii i-au coborât spre zona gâtului, admirând cravata aceea scumși gulerele apretate și albe ca laptele de mamă, cum își închipuia în minte, ale cămășii pe care o purta omul din fața ei. 

Bună seara, Lorena! Mă bucur că ai acceptat să joci în piesa prietenului meu, Radu! Te-am văzut acum câteva dimineți, tocmai intrai în școală, și mi-am dat seama imediat că ești fata potrivită să joci rolul acesta”. Apropo, numele meu este Marcel și… mă ocup de finanțarea acestei povești!”, îi șuieră, ca printr-o fereastră îndepărtată, vocea bărbatului din fața sa. 

Știuse din chiar acel moment că între ea și Marcel se va petrece ceva special, deși — mult timp înaintea primei lor nopți de dragoste — s-a luptat cu îndârjire cu sentimentele ei deja amanetate acelui ins de vârstă mijlocie, frumos, bogat și plin de sine. 

Mai bine de doi ani de zile sufletul și trupul i-au fost răscolite profund de mâinile și de corpul bărbatului întâlnit în seara aceea de toamnă. Frumusețea ei amuțitoare, laolaltă cu rațiunea îi fuseseră amputate, deposedate complet de puterea de seducție a bărbatului întâlnit în seara aceea fatidică. 

Nu-mi mai aparțineam, pur și simplu. Cred și acum că în tot acel timp, cât am fost îndrăgostită de Marcel, redevenisem, de fapt, fetița aceea cu părul blond, împletit cu atâta duioșie de bunica. Uneori, când plecam de la el, seara, târziu, pentru că noaptea trebuia să dorm acasă, cu părinții, tocmai pentru ca nimeni să nu afle ce făceam, uitasem până și cum mă cheamă. Într-una din acele seri de pomină, pe când ieșeam din vila elegantă în care locuia Marcel, după divorțul de fosta lui soție, m-am ciocnit aproape, pe stradă, de doi foști colegi din liceu. I-am recunoscut abia după ce m-au strigat de două ori pe nume, bieții oameni rămânând uluiți cum de i-am uitat atât de repede. Spre norocul meu, sfârșitul acelei povești de iubire avea să vină curând, undeva pe la sfârșitul iernii lui 2010. 

S-a întâmplat că bărbatul puternic și bogat, care mă deposeda ca un animal nemilos de tot ce aveam mai bun în mine, s-a împăcat de nevoie cu fosta sie, cu care avea un băiat de zece ani. Tatăl femeii, tata socru, cum ar veni, omul care manevra, în realitate, afacerile de milioane de dolari ale familiei, îl amenințase fără scrupule pe Marcel că-l va lăsa fără avere și fără job dacă nu se va împăca cu fiica sa. 

Ceea ce dominatorul, masculul feroce și seducătorul absolut din mintea mea de atunci avea să facă spășit și cu coada între picioare!” 

Ochii de un albastru-marin ai Lorenei sclipeau acum mai puternic ca oricând, o dată încheiată mărturisirea făcută prietenei sale de suflet, la ceas de seară, în cafeneaua învăluită delicat în umbrele amurgului unei alte toamne, cea de acum, de astă-dată.

Femeia frumoasă, coaptă și seducătoare și — mai presus de toate — sigură pe ea părea că înțelesese, în cele din urmă, cum stă treaba cu iubirea și cu poveștile de dragoste de orice fel, care uneori taie în felii trupuri și suflete. 

LĂSAȚI UN MESAJ