18 C
Timișoara
luni 20 mai 2024

Ciudățeniile Banatului. Episcopia românească de la Vârșeț (Serbia) are sediul la Deta (România)

Pentru cei ce încă mai au vii în memorie unele amintiri din școala generală nume ca „Dacia Felix” le amintește de vitejii daci și de armatele romanilor și de războaiele dintre aceste popoare.

Dacia Felix (Dacia Traiană) a fost numele dat de romani provincie cucerite după încheierea celui de al doilea război dintre cele două tabere mai sus amintite. Desigur că acea „fericire” (felix – l. latină) nu a fost chiar totală pentru populația locală și se refera mai mult la clasele înstărite de la Roma ce trăgeau foloase din exploatarea provinciei.
Cum Dacia nu fusese cucerită complect, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi veniți din nord și din est cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă. La acestea se adaugă și valurile de popoare barbare ce au început să sosească după moarte lui Traian din 117.
De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară sau „fericită”. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.
Nici măcar denumirea oficială nu a rezista mai mult de 165 de ani când din motive militare și administrative împăratul Aurelian hotărăște abandonarea țării dacilor.
Nici măcar denumirea oficială nu a rezista mai mult de 165 de ani. Dar termenul de „Dacia Felix” există până în zilele noastre și apare în documentele emise de cancelariile bisericești. Biserica Ortodoxă Română are o episcopie cu acest nume străvechi istoric. Pentru a întări și mai mult ideea de descendență latină românii din Serbia păstrează titlul de „Felix” pentru regiunea lor deși se află la limita cu fosta provincie antică „Moesia Superior”.

Episcopia Daciei Felix (Eparhija Dakija Feliks) este o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române din regiunile istorice Banat și Timok (Krajina) de pe teritoriul Serbiei moderne actuale. Eparhia are aproximativ 40 de biserici, dincolo de frontierele țării, de ambele părți ale Dunării, unite în 6 protopopiate și se află sub directa subordonare a Patriarhiei Române.
Este interesant de aflat cum s-a reușit formarea acestei eparhii.
Creștinii răsăriteni din Imperiul Habsburgic din părțile Banatului (dar și din Ardeal pentru o perioadă mai timpurie) erau uniți în jurul clerului sârbesc. Dar de pe la finele secolului al XVIII-lea și mai cu seamă după Revoluția de la 1848-49 au apărut tot mai frecvente neînțelegeri între enoriașii români și sărbi. Totul a culminat cu despărțire de facto dintre cele două etnii. Nici măcar sârbii vorbitori ai limbii moderne sârbești nu prea pricepeau prea multe din termenii arhaici ai slavonei bisericești ce a devenit o limbă moartă asemenea latinei. Oamenii fără multă pregătire cântau la biserică și nu înțelegeau ce spun.
În 1865, autoritățile imperiale au împărțit comunitățile ortodoxe sârbe și române, creând pe teritoriul eparhiilor de Vârșeț și Timișoara o eparhie românească paralelă de Caransebeș, care era subordonată Mitropoliei Sibiului. Lucrurile au continuat să funcționeze oarecum, mai bine. Fiecare credincios înțelegea mai bine slujba în propria sa limbă.



Catedrala ortodoxă română „Înălțarea Domnului” din Vârșeț

Sediul Episcopiei Dacia Felix se află în orășelul Vârșeț veche așezare din pusta bănățeană unde o bună parte din locuitori sunt români. Este în mod tacit o capitală informală a românilor. Aici, în plin centru, ce află monumentala biserică ortodoxă română „Înălțarea Domnului” cu rang de catedrală (Rumunska pravoslavna crkva u Vršcu). Biserica actuală a fost construită în perioada 1911-1912 în oraș la cererea populației. A fost sfințită în anul 1913 de Miron Cristea, pe atunci episcop al Episcopiei de Caransebeș.

Primele inițiative
Comunitatea ortodoxă românească din Vârșeț a dorit încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea să se emancipeze de sub ierarhia sârbească și să-și construiască o biserică în care să se roage în limba română. În perioada păstoririi sale, episcopul Maxim Manuilovici (1829—1833) al Vârșețului a introdus celebrarea unor slujbe religioase în limba română în catedrala episcopală sârbească. Oficierea slujbelor în limba română în Catedrala sârbească din Vârșeț a durat însă puțin timp, deoarece sârbii și românii sârbizați prin căsătorii mixte sau prin alte relații s-au opus acestei măsuri crezând că au ceva de pierdut și au reușit scoaterea limbii române din biserică. În fața acestei opoziții, episcopul Manuilovici a permis efectuarea unor slujbe în limba română în capela mai mică din reședința episcopală, dar și această situație a durat puțin timp.

Inițiativa înființării unei parohii românești la Vârșeț a avut-o la mijlocul secolului al XIX-lea protopopul român Nicolae Tincu Velia (1814-1867), care a militat pentru autonomia Bisericii Românești din Banat prin separarea de Biserica Ortodoxă Sârbă. Decesul timpuriu al protopopului l-a împiedicat să-și realizeze visul. Succesorul său, protopresbiterul român Ioan Popovici nu s-a dovedit prea interesat de înființarea parohiei românești de la Vârșeț deoarece nu locuia la Vârșeț, ci la Mercina, unde avea proprietăți. Al treilea protopresbiter, David Tărfăloagă, a murit la numai un an după ce a fost numit în acest post.
Dar și alți fruntași români din afara clerului au depus eforturi pentru înființarea parohiei așa cum au fost avocații dr. Ioan Murgu Liuba și dr. Ioan Beceneagă, care au murit înainte de a realiza acest obiectiv. Inițiativa a fost preluată și de intelectualul Adam Barbu, care a alcătuit o listă cu familiile de români care sprijineau această dorință. Credincioșii ortodocși români din oraș erau arondați în acea vreme parohiei satului Srediștea Mică.

Lipsa unei biserici românești i-a determinat pe românii din Vârșeț să frecventeze slujbele religioase de la bisericile sârbești și a contribuit în timp la deznaționalizarea lor. În același timp, episcopii ortodocși sârbi refuzau să permită celebrarea slujbelor religioase în limba română în bisericile aflate în jurisdicția lor. Un martor român din Vârșeț al sfințirii bisericii românești (1913) scria că:
„poporul nostru n’a fost până acum considerat decât ca un fel de cenușotcă”.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea comunitatea românească din Vârșeț era mai bine organizată și se dezvoltase viguros în plan economic. O bancă românească, numită „Luceafărul”, a fost înființată în anul 1894 și a ajuns să aibă la începutul secolului al XX-lea un capital social de 600.000 de coroane. Era un fond bănesc extrem de serios pentru acei ani.
Astfel, câțiva oameni de seamă ai comunității române din Vârșeț s-au întrunit la 6/19 ianuarie 1907 sub conducerea protopopului Traian Oprea, fost preot la Moldova Nouă, și a avocatului dr. Petru Zepeneag (Țepeneag, Zepeniag), directorul băncii „Luce­afărul”, și au hotărât construirea unei biserici românești în centrul orașului. A fost constituit un comitet parohial român, condus de dr. Zepeneag, care a lansat un apel către toți credincioșii ortodocși români din Banat și Transilvania pentru strângerea de fonduri în scopul construirii unei biserici la Vârșeț. Autorii apelului evidențiau faptul că lipsa unei biserici românești a contribuit la deznaționalizarea masivă a etnicilor români din acele zone de graniță și susțineau că zidirea bisericii este o datorie „cătră marele arhiereu Șaguna, care în tinerețe în acest oraș a aprins can­dela iubirii sale de neam, de aici a plecat să facă drumul cel greu și fenomenal al desrobirei bisericii noastre de sub jugul străin”.
Noua biserică urma să devină „un centru de vieață românească” care să organizeze comunitatea românească din vestul Banatului. Credincioșii români de pretutindeni au răspuns cu entuziasm, donând sumele de bani necesare construcției. Inițiativa etnicilor români a produs însă nemulțumirea unor clerici sârbi, care au perceput-o ca un act de agresiune menit să divizeze comunitatea ortodoxă din Vârșeț.

Biserica românească din Vârșeț a fost construită în perioada 1911-1913 în stil neobizantin, după planurile arhitectului Dimitrie Boitor, inspirate de planul Catedralei Mitropolitane din Sibiu, prin eforturile protopopului Traian Oprea și ale directorului băncii românești, dr. Petru Țepeneag, și cu ajutorul a 80 de donatori.
După punerea pietrei de temelie a noului lăcaș de cult la 9 martie 1911, biserica a fost zidită în același an, iar în anii 1912 și 1913 s-a efectuat instalarea mobilierului și pictarea iconostasului. Pictura murală a fost realizată de cunoscutul artist lugojean Virgil Simonescu cu motive religioase inspirate din arta populară românească, iar gravurile în lemn au fost executate de frații Nistor și Iosif Bosioc. Parohia ortodoxă română a fost constituită în anul 1912.

Slujba de sfințire a fost celebrată la 23 mai/5 iunie 1913, în sărbătoarea Înălțării Domnului, de către episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, răspunsurile corale fiind date de corul din Lugoj, condus de compozitorul Ion Vidu.
La marea sărbătoare a întregii românimi bănățene au ținut să participe și de alte zece coruri bărbătești și mixte din localitățile bănățene Cacova, Vlaicovăț, Mercina, Ilidia, Marcovăț, Biserica Albă, Vrani, Vărădia, Coștei și Satu Nou. Un număr mare de credincioși români din orașul Vârșeț și din localitățile învecinate a participat la acest eveniment. În după-amiaza acelei zile a avut loc o petrecere populară în parcul public al orașului Vârșeț, în care au cântat corurile bisericești românești și fanfara militară.

Episcopul Miron Cristea a ținut o cuvântare în care a considerat că sfințirea bisericii din Vârșeț este „un moment de însemnătate istorică nu numai pentru Românii din acest oraș și din acest mănos și binecuvântat ținut, nu numai pentru toți credincioșii din eparhia Caranse­beșului, ci peste tot pentru întreagă metropolia ortodoxă română din patrie”, deoarece biserica românească din acest oraș a fost construită într-un loc „unde mai nainte n’am avut nici parohie, nici biserică românească, ci credincioșii și cu ei mari interese vitale ale neamului ni-s’au perdut în marea străinismului”. În discursul rostit cu acest prilej în reședința episcopală sârbă, cu ocazia recepției date în cinstea episcopului Cristea, episcopul sârb Gavrilo Zmeianovici a mărturisit că a fost surprins de manifestările culturale organizate de comunitatea românească cu acest prilej, ce au dovedit calitățile alese ale poporului român „cari au dormitat se­cole de-arândul”.

După Primul Război Mondial, teritoriul Banatului a fost împărțit în mare măsură între Serbia și România. Sârbii și românii locuiau de ambele părți ale noii granițe. Parohiile ortodoxe aflate anterior în subordinea Patriarhiei Karlovac și Mitropoliei Sibiului au fost anexate bisericilor sârbe și române.
Statul român a finanțat până în 1945 atât școala primară românească mixtă (atestată de la 1800), cât și biserica românească din Vârșeț, în calitate de obiective culturale ale comunității românești din Serbia.
După cel de-al Doilea Război Mondial, numărul enoriașilor din bisericile românești a scăzut, a existat un deficit de preoți, iar parohiile individuale au fost desființate. S-a ajuns chiar la punctul în care preotul unit Vasily Mikleu a slujit în biserica otodoxă românească din satul Markovac din 1970 până în 2003, dar acesta a fost un caz unic. În 1971, parohiile românești de pe teritoriul Serbiei au fost unite într-un vicariat cu un centru la Vršac, care făcea parte din Mitropolia Banatului.



Episcopia românească de la Vârșeț are sediul la Deta!

În 1999, vicariatul a fost transformat în „Eparhia Daciei Felix”. Întrucât canoanele Bisericii Ortodoxe nu permit ca doi episcopi ortodocși să aibă scaun în același oraș, orașul românesc Deta a fost declarat centru oficial al eparhiei, dar centrul administrativ era situat în Vršac. La 12 februarie 2001, Daniil (Stoenescu) a fost numit episcop-administrator al acestei eparhii. În 2009, eparhia a fost scoasă din Mitropolia Banatului și subordonată direct patriarhului.
În iunie 2013, cu ocazia aniversării centenarului sfințirii Catedralei episcopale române din Vârșeț, au fost organizate o serie de manifestări artististice și culturale. În cinstea sărbătorii au fost amplasate la 14 iunie 2013 în curtea bisericii un bust al patriarhului Miron Cristea și două plăci memoriale în cinstea protopopului Traian Oprea (paroh în anii 1913-1937 și ctitor al bisericii) și a dirijorului Ion Vidu (fostul conducător al corului bisericesc).
Bustul lui Miron Cristea a fost realizat de sculptorul timișorean Aurel Gheorghe Ardelean, cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Caraș-Severin. La acest eveniment au participat episcopul Lucian Mic al Caransebeșului, consulul general al României la Vârșeț, directorul Teatrului de Vest din Reșița, oameni de cultură, preoți și zeci de enoriași. Slujba aniversară a fost oficiată în catedrală de mitropolitul Laurențiu Streza al Ardealului. În ziua de 15 iunie 2013 a avut loc în Catedrala episcopală din Vârșeț lansarea monografiei „Catedrala Înălțarea Domnului” din Vârșeț. Istorie și artă bisericească, scrisă de arhimandritul Longhin Muncean, eclesiarh al catedralei (2002-2012), și publicată de editura Episcopiei Caransebeșului.
Cum istoria laică dar și mireană a acestor locuri locuite de românii de peste hotare este foarte bogată în fapte și întâmplări vom mai povesti și alte lucruri demne de știut în alte rânduri despre Banatul de ieri și de azi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

FOTO | „ESTETICA RĂTĂCIRII”, expoziția în cadrul căreia foștii elevi ai lui „Cici” devin maeștri. Vernisajul a atras zeci de curioși.

Sâmbătă, 18 aprilie, nu aveai loc să arunci un ac la Galeria Helios. Micul spațiu dedicat artei era plin de lume. Puteai vedea de-opotrivă...

De ce aleg tot mai mulți timișoreni să se mute în zona periurbană a capitalei Banatului

Zona periurbană a marilor oraşe a devenit în ultimii ani o alternativă tentantă pentru cumpărătorii interesaţi să facă o achiziţie, prezentând unele avantaje evidente,...

Citește și :