Interviu cu traducătorul Jan Willem Bos
— Jan Willem Bos, mă bucur că ai ajuns la Timișoara și că purtăm un dialog pentru „Banatul Azi”, publicația noastră, care apare și pe print, și în online. Vreau să abordăm acest drum sinuos al cărții în limba română către alte limbi. În neerlandeză, limba în care tu traduci din românește de mai bine de 40 de ani, ești un adevărat pionier al traducerii, deși povestești în cartea scrisă de tine și publicată acum doi ani la Editura Humanitas că au mai existat traducători care au transpus lucrări românești inclusiv în interbelic, dacă nu mă înșel, pe Rebreanu și pe alți clasici. E foarte interesantă această informație. Eu mă gândeam că până la tine n-a mai tradus nimeni din română în această complicată limbă, care este neerlandeza. Dacă vrei să ne povestești cum a început totul, prin cu anii ’70, când ai venit prima dată în România, după ce te-ai specializat la Universitatea din Amsterdam, în limbi romanice.
— Totul a început când am ales să mă înscriu la Facultatea de Geologie sau de Geografie Fizică, cum se numea în Olanda, deoarece se făcea o deosebire între Facultatea de Geografia Fizicã și Geografia Umană, Socială. Am rezistat acolo aproximativ trei luni, nu mi-a plăcut absolut deloc, era mult prea multă matematică, prea mult fizică și am fugit de acolo. Atunci, neștiind ce să fac, m-am înscris la limba română, pentru că m-au primit profesorii, nu mai puteam să mă înscriu de pildă la italiană, la spaniolă, la rusă, fiindcă pierdusem primele trei luni când se făceau cursuri intensive de limbă. Și așa am început să studiez limba și literatura română, cu gândul că, dacă nu-mi place, o să văd eu până la sfârșitul anului ce și cum. Și atunci am venit în România pentru prima dată, în 1974. Am călătorit prin toată România. A fost o situație foarte interesantă, dar mi-a plăcut mult, am avut și câteva probleme, însă nu majore. Totuși, trebuie să ne gândim că anii ’70 erau încă anii cei buni ai perioadei comuniste.
— Da, corect, pe atunci încă mai era un aer respirabil, în țară…
— Deci nu erau piedici pentru un tânăr olandez care își dorea să viziteze România, doar că trebuia să cheltuiască o sumă modică în valută în fiecare zi. Dar a fost foarte plăcută experiența. Atunci, în vara anului 1974, am stat două luni și jumătate în România.
— Aveai 20 de ani, la vremea respectivă, trebuie spus asta.
— Aveam 20 de ani atunci, da. Sau am făcut 20 de ani în vara anului 1974, și atunci am fost la cursul de vară, organizat de Universitatea din București la Brașov. M-am plimbat prin România cu prietenul meu Doru, pe care l-am cunoscut la prima mea vizită. De care povestesc și în carte. Cred că acum este cel mai vechi prieten de-al meu — avem peste 50 de ani de prietenie. Și am continuat să studiez româna, ceea ceea ce a însemnat un timp îndelungat — pe atunci nu era programul de la Veneția, de trei ani, studiul a durat șase ani și jumătate. Deci patru ani de candidatură, cum se zicea, adică de licență, cum era în România, și, după aceea, mai bine de doi ani de masterat — doctoral, cum era la noi — în care am studiat, ca materie secundară, și greaca modernă și teoria literaturii. Cam pe atunci am început să traduc primele poezii, primele povestiri scurte din română în neerlandeză. L-am tradus, de pildă, pe Sorin Titel, pe care l-am cunoscut bine.
— Am citit cu bucurie faptul că l-ai tradus printre primii pe Sorin Titel. În opinia mea, el este cel mai important scriitor postbelic bănățean și unul dinspre marii prozatori români.
— Da, trebuie să spun că am debutat cu Sorin Titel. E vorba de romanul său Lunga călătorie a prizonierului. Nu am mai reușit ulterior să-i traduc și celelalte romane. Dar am avut o relație de prietenie cu Sorin Titel. De pildă, a locuit la mine acasă, în Amsterdam, când a sosit acolo. El a primit niște bani de la editură și s-a deplasat atunci în Olanda, ca să-și ridice banii. A locuit câteva zile la noi.
— Cum a fost fost receptat romanul său în Olanda la vremea aceea?
— Insuficient de bine. Dacă ar fi fost recepționat mai bine, cred că aș fi avut șanse mai bune și cu celelalte cărți, cu celelalte romane. Vreau să mai adaug un lucru despre Sorin Titel, anume că suntem în continuare în relații de prietenie cu sora lui, cu Ligia Brânzănescu. Pot spune că a fost un om deosebit, simpatic și generos. Și față de colegii scriitori.
— Așa e. Toată lumea vorbește frumos de el. Sigur, eu nu l-am prins, eram copil pe vremea aceea, dar i-am citit aproape toate romanele. Și vreau să spun că, și pentru mine, e un model literar. Nu doar pentru că suntem bănățeni amândoi, ci pur și simplu pentru că e un mare scriitor. Eugen Simion, dacă îți amintești, Manolescu, toți au vorbit despre el ca despre un prozator de frunte. Îmi povestea, apropo de Sorin Titel, Cornel Ungureanu, acum vreo 15 ani, când făceam o emisiune la un post local de televiziune, că dacă ar fi prins anii ’90, dacă ar mai fi trăit după ’89, ar fi avut foarte bune șanse să fie tradus și mai serios și chiar să fie receptat drept un romancier de talie internațională.
— Sigur, sigur. Contează foarte mult prezența autorului pe piața literară de astăzi.
— Jan Willem, te rog să ne spui cum ai ajuns la marile traduceri din literatura română? Povestești în cartea ta de memorii De la Rin la Dunăre și înapoi aventurile tale cu literatura română. Cum ai procedat? Ai luat-o încet, pas cu pas, ai trecut la povestiri, la clasici, după aceea ai ajuns la Mircea Cărtărescu, la Orbitor, la seria aceea și, desigur, la alți romanceri, apropo de clasici, ca Mihail Sebastian. Povestește-ne pe scurt.
— Pot să afirm că 50% din traducerile publicate de mine au fost la inițiativa mea. Cealaltă jumătate, la inițiativa editorilor. Trebuie să precizez că eu nu sunt agent literar, sunt traducător. Și pentru că nu prea existau agenți literari pentru scritorii români, lucrurile au început să se schimbe un pic abia mai târziu. Din păcate, editurile nu erau la curent cu ceea ce se publica în România — deci eu mai veneam cu câte o sugestie în acest sens. Uneori am primit un răspuns extrem de pozitiv, alteori mai ezitant, alteori o respingere totală — mi-au trântit ușa în nas, cum se spune. Deci depinde foarte mult de editură, de redactor, cu cine vorbești, în ce moment vorbești de o carte și așa mai departe. De pildă, cu Varujan Vosganian, cu Cartea șoaptelor, care, după părerea mea, este un roman genial și merita tradus și în neerlandeză, am avut mai probleme. Nu prea am reușit să o fac, decât după foarte, foarte multe insistențe, încât directoarea editurii Pegasus din Amsterdam a cedat nervos la insistențele mele. I-am zis: lasă-mă pe mine să traduc mai mult din carte, ca să te conving. Am tradus mai multe capitole, iar până la urmă s-a lăsat convinsă și, într-adevăr, a fost un roman care a avut un mare succes. A avut trei tiraje în Olanda, ceea ce este excepțional pentru un roman românesc. Și cu clasicii este o problemă. Eu am avut întotdeauna prejudecata că literatura clasicilor nu va prinde. Asta în baza unei experiențe din trecut, cu o editură din Amsterdam, unde a apărut și Sorin Titel, anume Meulenhoff. Cei de acolo mi-au spus că nu prea îi interesează, că să vin la ei cu literatură contemporană. Și totuși, până la urmă am reușit să traduc o veche ambiție, chiar din anii studenției, o veche ambiție a mea, Craii de Curtea Veche, care a avut succes în Olanda. Mihail Sebastian a fost tradus la inițiativa editurii cu volumul De 2000 de ani. L-a ajutat succesul avut cu jurnalul său, dar și faptul că De 2000 de ani a fost publicat la editura Penguin Books din Marea Britanie, unde a avut succes. Bineînțeles că s-au informat cei de la editură, și atunci mi-au propus acest lucru. Cărtărescu a apărut în Olanda la aceeași editură de care vorbeam, Meleunhoff, în anii ’80 sau la începutul anilor ’90. Acolo a apărut Travesti, care nu a avut foarte mare succes. Și, când au apărut cele trei volume din Orbitor, din nou m-am dus cu cartea la mai multe edituri, să întreb dacă nu cumva le interesează. M-au dat afară — cum adică?! Are aproape 1.500 de pagini, un scriitor român, o fi el bun, dar nu, mulțumim! Nu va prinde pe piața noastră pretențioasă. Nu avem bani pentru un proiect așa de mare. După care a apărut primul volum în Germania, în traducerea strălucită al lui Gerhardt Csejka, cu care am fost bun prieten, îmi pare rău că ne-a părăsit așa de devreme, și a avut reacții foarte, foarte pozitive în presa germană. Ei bine, imediat după aceea, am fost, nu exagerez, sunat de cinci editori din Olanda într-o zi, care mi-au transmis să vorbim, să le traduc romanul.
— Prin urmare, iată ce înseamnă un succes pe piață literară importantă, cum e Germania. Automat, cartea are șanse să se impună și în alte limbi. Dar mi-ai spus că nu e obligatoriu să se întâmple asta.
— Nu. Nu este neapărat o condiție. Iată, mai tânăra mea colegă, Charlotte Van Rooden, care între timp a tradus patru romane din română, a dovedit că nu este așa. Pentru că ea a reușit să-i publice la unele edituri din Olanda cu care eu nu am avut niciodată o colaborare pe Iulian Bocai, pe Tatiana Țîbuleac și a reușit să o facă fără să fi existat în prealabil un mare succes al acestor romane în alte țări. În afară de Tatiana Țibuleac, care era deja cunoscută — e adevărat. Colega mea a primit și subvenții de la Fundația pentru Literatură din Olanda ca să facă un pitch, deci o promovare a unui tip de carte. Și, într-adevăr, asta înseamnă că face o introducere pe mai multe pagini, că traduce 20–30 de pagini. Un fel de sinopsis, cum ar veni, al romanului. Trebuie să fie și un sinopsis, și o analiză. Ea le face foarte bine și uite că, evident, a reușit să-i convingă pe anumiți editori olandezi. Apropo de scriitori refuzați la publicare, au fost mulți mari scriitori, Arthur Miller, Joyce, în anii ’20–’30 ai secolului trecut, care au fost respinși de edituri importante. Uite, de pildă, redactorul editurii Meleunhoff, care l-a publicat pe Sorin Titel, l-a respins pe Umberto Eco! A zis că nu-i interesează așa ceva. Un roman medieval, despre niște călugări etc.
— De necrezut, îți dai seama, să respingi un roman ca Numele trandafirului. A devenit bestseller mondial, încât și acum se vinde în milioane de exemplare. Se mai întâmplă și asemenea bizarerii, dragă Jan Willem. Deci, nu se știe. Nu trebuie să ne dăm îndărăt. Adică trebuie să încercăm orice și oriunde — nu se știe niciodată cum o carte reușește să se impună. De-asta munca voastră în sprijinul literaturii române este esențială, iar îndărătnicia cu care vă bateți, cum să spun, pentru anumite nume e un lucru extraordinar. Pentru că, într-adevăr, literatura română nu e marginală, dar multă vreme așa a apărut să fie în ochii unora. Noi am avut și neșansa, și asta o știi foarte bine, în perioada comunistă, când nu s-a tradus cu adevărat decât cine trebuia. Scriitorii apropiați de regim. Tu amintești la un moment dat de Zaharia Stancu, cu o carte în neerlandeză, și alții, mă rog, Marin Sorescu e o altă excepție, el a fost un excelent dramaturg, un mare poet, dar puțin reușeau să fie susținuți. Amintește-ți cazul Blaga, amintește-ți cazul Nichita Stănescu, care erau, în opinia mea, cred că și a ta, poeți de Premiul Nobel. Scriitori uriași. Și uite, n-au putut fi receptați în plan inernațional așa cum ar fi meritat pentru că fie au fost obstaculați din interior, fie n-au avut noroc.
— Corect. Putem vorbi și de Premiul Nobel, dacă vrei. E o situație la fel de confuză și azi. Un hazard în toată regula. Nu se știe cine îl va lua din România. Vorbim de Mircea Cărtărescu. El este pe listă, dacă există așa ceva. E de foarte mulți ani. Între timp, în Olanda, au apărut cele trei volume Orbitor. A apărut și Solenoid și va apărea, în octombrie, sperăm, și Theodoros. Eu am predat manuscrisul traducerii în urmă cu câteva săptămâni. Acum este la editură.
— Bun, deci hai să ne spui, totuși, câte ceva despre soarta cărții de literatură în general! Cum e în Olanda? Pentru că tu vorbești, la un moment dat, aici și de faptul că, inclusiv pe piața olandeză, lumea nu prea mai citește, că tinerii nu mai citesc. Chiar am vorbit aseară despre transformările, neurologice, ale minții tinerilor care stau toată ziua cu telefoanele mobile, cu internetul la îndemână, cum ar veni, și nu mai sunt interesați mai deloc de citit.
— Se întâmplă și în Olanda, care e o piață, totuși, literară — împreună cu cea germană, cu cea franceză — rezonabilă. Eu spun mereu că cei care au mai rămas, cititorii care iubesc în continuare literatura, sunt cititorii cei mai buni. Ei sunt și cumpărători de carte. Se vede foarte clar că există în continuare un nucleu de cititori, există o viață literară în continuare. Avem, desigur, și Fundația pentru Literatură, editurile se zbat în continuare. Deci nu este chiar… o nenorocire la noi, în Olanda, cel puțin.
— Ca prin alte părți…
— Foarte corect spus, da. E o situație foarte dificilă. Nu putem conta să avem succese enorme, cu mii și mii de exemplare vândute. Dar faptul că editurile din Olanda în continuare îndrăznesc să publice și literatură română este un semn foarte bun. Desigur, trebuie și un sprijin financiar. ICR-ul ajută enorm de mult cu subvențiile pe care le oferă, dar trebuie un pic mai mult de atât în sprijinul scriitorilor români.
— Ce ar trebui făcut în plus, Jan Willem? Cine ar trebui să se mai implice de la noi pentru a susține traducerea de carte și mai serios în limbile astea importante?
— Faptul că cei de la ICR fac un efort foarte mare în acest sens e important. Dar, iată, nu există un sediu ICR în Țările de Jos, din păcate. E o problemă. Există doar în Bruxelles. Oamenii aceia fac foarte mulți kilometri să se deplaseze la evenimente literare și culturale legate de România în Olanda. Știi cum e, Belgia este totuși o altă țară în care se vorbește o altă limbă. Și în Bruxelles, care este la origine un oraș flamand, se vorbește franceză. Cei de la ICR nu vorbesc neerlandeză. Apropo de apariția unei cărți într-o limbă străină. Astăzi nu mai poți doar să pui respectiva carte într-o librărie. Să ieși și să zici că a apărut și-i foarte frumos totul și lumea o să vină să o cumpere imediat. Nu, nu! Fără un PR, fără publicitate cât de cât, știi foarte bine că nu mai merge acum.Trebuie să fie un PR, pentru că nu mai în există în prezent sistemul de recenzii, cum se întâmpla altădată în marile ziare, cum este și cel la care sunt abonat eu. Avea 10 pagini de recenzii, mai scurte, mai lungi. Critici de întâmpinare, cronici literare. Astăzi, foarte puține ziare mai practică așa ceva. Acum toate sunt pe internet. Desigur, sunt în continuare scriitorii care se caută acolo. Dar ar ajuta și prezența autorului. E foarte important să fie și vorbitor de engleză, evident. Sau de franceză, dacă merge în Franța, să-și promoveze traducerea cărții sale. Noi, ca traducători, ne luptăm în continuare. Mai este, trebuie să îl pomenim și pe Ian Mishkin, colegul nostru, care este aproape de o seamă cu mine. El e foarte cunoscut ca traducător din franceză în neerlandeză. El fiind absolut bilingv, că e bruxellez. Și s-a îndrăgostit de o româncă și de România când nu mai era la prima tinerețe, dar s-a apucat și de traduceri. Eu am tradus și multă poezie împreună cu Ian Mishkin. Am publicat prima traducere din literatura basarabeană în neerlandeză, o antologie de poezie. Am fost împreună la Prima Vară Europeană a Poeziei la Chișinău și există tot felul de inițiative. Ne zbatem în continuare, că e și plăcerea noastră.
— Există percepția, printre editorii români, dar nu numai, printre cititori, printre toți cei care activăm în zona aceasta culturală, care mai scriem, că e un moment bun acum pentru literatura română, în general în spațiul occidental: Olanda, Germania, Spania, unde Cărtărescu a fost un deschizător de drumuri, dar și Varujan Vosganian, care a fost tradus cu Cartea șoaptelor în spaniolă, din câte știu. Prin urmare, există un moment bun, din ce vezi tu, pentru ca scriitorii români să fie mai bine receptați, sunt mai interesați cei din Vest să-i citească?
— Firește că da. Nu mai este cazul, adică nu ridică nimeni degetul, în Occident, dom’le, o traduci din română? Adică n-am mai auzit de așa ceva. Asta am zis, că România a devenit o țară normală și este un lucru obișnuit să citești un roman tradus din românește. Nu mai este ceva foarte, foarte ciudat. Este o schimbare de percepție, pentru că vin foarte mulți olandezi în România în vizită sau sunt în trecere sau pentru anumite interese și vin foarte mulți români în Olanda. Deci ne cunoaștem din ce în ce mai bine.
— Pentru că, la un moment dat, ai vorbit despre cât de complicat e să traduci într-o limbă ca neerlandeza, dar și în limba germană literatura română, mai ales autori din aceștia luxurianți, cum e Cărtărescu sau cum sunt alții, bineînțeles, Craii de Curtea Veche, iarăși, cu ciudățeniile ei de limbaj, cu dialect, cu povestea aceea de lume fanată a Bucureștiului, cu acest Mateiu, care era, el însuși, în ghilimele, un țicnit, cu ideea că e un prinț, e un conte, în plus relația lui foarte proastă cu tatăl său, cu Caragiale, bătrânul. În fine, apropo de asta, e celebra vorbă printre voi „traduttore traditore”. Adică, de fapt, cât rămâne din opera autentică, nativă, când traduci într-o limbă astfel de autori? Reușești să menții linia romanului?
— În primul rând, încerc să rămân fidel. Pentru că prima mea răspundere este față de autor. Dar după aceea mă preocupă datoria față de cititor. Adică nu-l ajut cu nimic pe cititor dacă păstrez ceva în original care sună aiurea în traducere. Însă încerc să rămân cât mai aproape de text și, dacă nu am cum să rezolv o anumită expresie de stil, atunci va trebui să mă îndepărtez, dar nu desfigurând textul inițial.
— La final, Jan Willem, spune-mi, te rog, că s-a tot vorbit, știu asta de copil, în anii ’80 auzeam ideea, teoria că, dom’le, mulți autori români, unii chiar consacrați, tu i-ai tradus și pe Fănuș Neagu, pe Sorescu, în fine, pe mulți scriitori importanți, sunt intraductibili. De pildă, Bălăiță, în anii ’70–’80, D.R. Popescu erau de părere că — vezi Doamne! — nu reușim să pătrundem acolo cu marii noștri scriitori pentru că limba română nu poate fi tradusă cu ușurință, că nu are echivalent stilistic în alte limbi importante, că e greu de tradus, pur și simplu. E adevărat acest lucru sau e doar un mit, o poveste, de fapt?
— E un mit, firește. Nu mai știu, cineva mi-a făcut odată o teorie că limba română are foarte multe nuanțe. Zic da, are, dar ce alte limbi pe care le cunoaște nu au nuanță? Păi alte limbi nu prea cunosc, mi-a răspuns senin. Ei, atunci? De unde știți voi că neerlandeza e mai dificilă sau mai simplă de tradus? Deci nici vorbă de așa ceva. Dacă o carte e bună, se impune oriunde. Să ne gândim la cei care traduc din chineză, din arabă. Sunt distanțe lingvistice mult mai mari și, totuși, se poate realiza o traducere frumoasă. Traduceri care prind și care sunt reușite. Limba română e o limbă frumoasă, cu foarte multe modalități de expresie. Are și foarte multe arhaisme. Eu m-am chinuit cu Cărtărescu, evident. Am avut toate mijloacele deschise. DEX-ul, echivalentul olandez pentru limba neerlandeză, dicționare explicative, Wikipedia, Biblia în două traduceri, AI, chat GPT, iar toate acestea fac deliciul unei traduceri bune, de succes.
Interviu realizat de Adrian Marcu
Felicitări!