Zilele trecute, presa s-a inflamat urmare a faptului că o doamnă cu funcţie importantă în formaţiunea politică PLUS — aliată a USR-ului, un alt actor vocal al scenei politice româneşti — pleda pentru renunţarea la proprietate. Desigur că o astfel de poziţie ideologică îl poate pune pe gânduri pe orice alegător, care nu este puternic ataşat marxismului clasic şi căruia în mod sigur i se strepezesc dinţii la auzul ideii că un politician (mai mult sau mai puţin anonim, dar, oricum, ataşat unei formaţiuni politice cu şanse la obţinerea unui bun scor electoral la următoarele alegeri) pune în discuţie legitimitatea, respectiv perpetuitatea proprietăţii private. Şi asta într-o ţară traumatizată de circa 45 de ani de comunism, răstimp în care proprietatea privată fusese redusă la statutul de subiect teoretic al cursurilor de drept civil şi expediată în subsolurile cele mai puţin lizibile ale manualelor de drept constituţional. Dincolo de scuzele, eratele ori încercările ulterioare de lămurire a gândurilor „doamnei cu viziune de la PLUS”, un lucru rămâne cert: când, în calitate de partid politic, vrei să câştigi nişte alegeri, mai întâi îţi clarifici propria ideologie şi ai grijă ca nu cumva destinatarii mesajului tău politic să nu fie bulversaţi. În România, delicata chestiune a proprietăţii private implică discuţii juridice, sociologice, filosofice şi, nu în ultimul rând, ideologice. Una peste alta, este foarte clar — cel puţin pentru marile şcoli europene de drept public, precum cea franceză, cea germană, cea italiană sau cea spaniolă (şi ştiu despre ce vorbesc) — că, ori de câte ori particularul se angajează într-o relaţie juridică cu autoritatea, el pune în joc două valori de maximă importanţă pentru el: fie libertatea sa (care poate fi şi antreprenorială), fie proprietatea sa (care poate fi afectată şi unei activităţi economice). Ne întrebăm (şi nu neapărat retoric!) cum îşi poate imagina alianţa USR-PLUS că poate salva România, vehiculând idei politice care marginalizează sau claustrează proprietatea privată, atâta vreme cât actuala Constituţie a României impune Statului (deci autorităţii!) nu numai obligaţia de a ocroti, ci şi pe aceea de a garanta proprietatea [art. 44 alin. (2) fraza I]. Să fim bine înţeleşi: textul constituţional este subtil şi, tocmai de aceea, greu de aglutinat chiar şi de către mai tinerii noştri jurişti, necum de un politician fără experienţă. Atunci când Statul şi-a luat angajamentul constituţional de a garanta proprietatea, el s-a obligat să nu facă nimic de natură a îngrădi exerciţiul acestui drept, de către oricine îl exercită în mod legitim. Iar excepţiile de la această regulă sunt strict menţionate în aceeaşi Constituţie şi se referă, de cele mai multe ori, la posibilitatea Statului de a expropria imobile ce fac obiectul unui drept de proprietate privată, însă numai pentru cauză de utilitate publică şi numai cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Când acelaşi Stat s-a obligat să ocrotească proprietatea, el şi-a asumat îndatorirea de a interveni, la nevoie, în beneficiul victimei, ori de câte ori dreptul de proprietate al unui particular este încălcat de un oarecare terţ (alt subiect de drept privat). Grija Legii noastre fundamentale pentru proprietate ar fi trebuit să înfrâneze apetitul „doamnei de la PLUS” pentru declaraţii pe care orice jurist echilibrat, proprietar onest sau antreprenor onorabil nu le poate găsi decât scandaloase. Astfel de declaraţii se circumscriu altor două „aforisme” pe care mi-a fost dat să le aud în ultimii treizeci de ani; unul, de prin debutul anilor ’90, aparţinând dlui Ion Iliescu, fost Preşedinte al României, îmi spunea că „proprietatea e un moft”; al doilea, ceva mai recent, însuşit de dna Raluca Prună, fost ministru al Justiţiei, îmi transmitea că „libertatea e un lux”. Şi, uite aşa, mi-au trecut mie treizeci de ani de viaţă şi tot atâţia de la reinstaurarea regimului de democraţie liberală în România, interval în care am trăit între un moft prezidenţial şi un lux ministerial. Şi nu se poate spune că ţara a evoluat prea mult. Cele câteva rânduri de mai sus au rolul de a-i atenţiona, cu toată consideraţia, pe dnii Cioloş şi Barna. Stimaţi domni, dacă vreţi să câştigaţi nişte alegeri ori vreţi să obţineţi un scor bun la acestea, e imperios necesar să vă clarificaţi ideologic. Destinatarii mesajelor dumneavoastră vor să înţeleagă în mod clar care anume sunt opţiunile ideologice ale formaţiunilor politice pe care le reprezentaţi ori cu care vă aliaţi şi ce anume gândiţi despre proprietate, libertate individuală, antreprenoriat, intervenţia Statului în economie, regimul politic, forma de guvernământ, raporturile particularului cu administraţia, dar şi cu justiţia, rolul Bisericii în Societate, educaţie, căsătoria între persoane de acelaşi sex, avort ş.a.m.d. Peste bâlbâielile de ordin procedural (şi mă refer, desigur, la ceea ce aţi păţit la Biroul Electoral Central, dar şi la faptul că vina pentru cele întâmplate acolo este, în exclusivitate, a dumneavoastră) alegătorul poate trece. Dar eventualele stângăcii de substanţă se contabilizează şi vă pot costa scump. Pentru că un partid cu o ideologie confuză este un partid fără ideologie. A alege un astfel de partid înseamnă pentru mine — potenţial alegător — a contracta politic şi social cu un negustor care îşi laudă marfa (şi o face în gura mare!), refuză însă să mă lase să o văd, dar îmi pretinde să i-o cumpăr.