Dacă reluăm istorisirile despre activitatea politică a marelui patriot bănățean Ioan Suciu, trebuie în mod obligatoriu să arătăm tot ceea ce a făptuit pentru a aduce mai aproape de realitate Marea Unire.
În 1918, în calitate de membru al Consiliului Național Român Central (CNRC), Ioan Suciu a făcut parte, împreună cu Vasile Goldiș și Ștefan Cicio Pop, din delegația CNRC care a fost prezentă la Arad pentru tratativele cu delegația Consiliului Național Maghiar, condusă de ministrul Oszkár Jászi. În același an, avocatul a organizat Gărzile și Consiliile Naționale Române, iar din 18 noiembrie 1918, dr. Ioan Suciu s-a ocupat de organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918), devenind apoi membru al Marelui Sfat Național și al Consiliului Dirigent ce a condus destinele Transilvaniei până la integrarea deplină a acesteia în structurile statului român.
Dar iată Darea de seamă a lui Ioan Suciu despre constituirea Adunării Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, prezentată în plenul adunării, în fața celor 1.228 delegați: .
„Domnilor Delegați!
Comitetul Național Central din Arad a decis convocarea Adunării Naționale de astăzi a poporului român din Transilvania, Ungaria și Banat, pentru ca să decidă asupra sorții sale.
Credenționale au intrat nu numai din cele 24 de comitate, ci a mai intrat dintr-unul, deci în total din 25 județe. Au intrat credenționale aproape din toate cercurile electorale, adecă din 130 de circumscripții electorale, din cari s-au prezentat peste 689 de delegați.
Afară de aceștia, multe cercuri au trimis și supleanți. S-au prezentat Prea Sfințiile Lor Domnii Episcopi (Aclamațiuni, trăiască!), au sosit exmișii Consistoriilor și Capitalelor.
Apoi, delegații societăților culturale române, ca Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA), cea pentru fondul de teatru și peste 100 de asociațiuni. S-au prezentat, de la fiecare școală medie și de la institutele teologice și pedagogice, delegații speciali. Au sosit delegații reuniunilor învățătorești, ai reuniunilor de meseriași, delegații Partidului Social-Democrat Român, cei ai gărzilor naționale și au venit și aceea cari reprezintă viitorul națiunii noastre: tinerimea universitară română. Aici sunt credenționalele, aici e lista delegaților, dacă doriți să cetim lista delegaților.
(Întreruperi. Nu-i de lipsă! Le vedem! Le vedem! Să nu se citească!)
Raportez, numai scurt, că s-au prezentat delegați și din comitatele: Trei-Scaune, Ciuc și din Cenad, Bichiș și chiar din Ugocea la Adunarea Națională de astăzi, la încoronarea visului tuturor românilor. S-au prezentat, învingând și trecând peste piedeci mari, și frații din Torontal.
Comisia verificatoare a aflat toate actele în ordine. Vă rog să luați cunoștință.
Nu pot trece cu vederea, ca să nu amintesc, că au sosit mii de adrese de aderență cu sute de mii de semnături și că toate acestea arătând cum că fiecare știe ce avem să decidem.
Despre aceasta se va face darea de seamă publică, dar cred că astăzi să nu le cetim aici.
Sunt 1.228 de delegați (Voci pe galerie: dar reuniunile femeilor?).
Cer scuze dacă am întrelăsat să amintesc că și reuniunile femeiești sunt reprezentate prin delegatele lor. Femeia română a fost doar totdeauna însuflețită pentru idealul național.
(Trăiască femeile române!)
Aflu astfel că Adunarea Națională este capace a aduce hotărâri decisive, prin urmare avem să trecem la constituire.
Domnilor! Comisiunea va face următoarea propunere:
Binevoiți a alege de președinți pe domnii: George Pop de Băsești (Trăiască Badea George, trăiască! — prelung și repetat) și pe Prea Sfinții Episcopi Ioan I. Pap și dr. Demetriu Radu (aclamațiuni), de vicepreședinți pe domnii dr. Teodor Mihali, dr. Ștefan Cicio Pop și Ion Flueraș, de notari pe domnii dr. Alexandru Fodor, medic în Bălgrad, dr. Sever Miclea, dr. Caius Brediceanu, dr. Victor Deleu, dr. Silviu Dragomir, Iosif Ciser, dr. Ionel Pop și dr. George Crișan”.
Tot în acel an deosebit de zbuciumat, 1919, Suciu organizează unități de voluntari în Munții Apuseni, în zona Brad și Hălmagiu. Iar în decembrie același an, este ales la Cluj președinte al Consiliului Suprem pentru aplicarea legii agrare în Transilvania.
După unirea Transilvaniei cu România a fost ales, în 1919, președinte al Baroului avocaților din Cluj, iar în 1930 a devenit notar public în Ineu.
Ca orice om al locurilor, deși Clujul și toată zona ardeleană i-a oferit multe onoruri și avantaje (chiar de ordin material), odată cu vârsta, nostalgia după plaiurile arădene îl fac să ia decizia de a se muta din nou pe plaiurile natale, astfel că din 1930 până în 1939 a fost notar public la Chișineu Criș. În acest fel se apropie de domiciliul său din Arad.
A deținut următoarele funcții în Chișineu-Criș: președinte al Frăției Ortodoxe Române din Chișineu-Criș; președinte al Corpului Pompierilor Voluntari din Chișineu-Criș (22 februarie 1933); președinte al Comitetului Ocrotirilor Sociale din cadrul Prefecturii județului Arad (1935); președinte al Biroului Consiliului Județean (din 17 iulie 1934); președinte de onoare al Ligii Antirevizioniste — Secția Arad (1933); președinte al Cercului Cultural ASTRA din Chișineu-Criș, funcție din care va demisiona în anul 1937, forțat de boală; președinte de onoare al Asociației Comercianților din Chișineu-Criș
(februarie 1935); membru al Consiliului Comunal din Chișineu-Criș.
Marele om politic trece la cele veșnice în anul 1939, în urma unui atac de cord, pe un fond gripal, la vârsta de 78 de ani, la Chișineu-Criș. A fost înmormântat la Arad, în Cimitirul „Eternitatea”.
Dar numele de Suciu nu este legat doar de activitatea juristului patriot, ci a rămas în uzanța populară în orașul Arad când localnicii se referă la o clădire monumentală din apropierea tribunalului.
„Palatul doamnei Maria Suciu” este titulatura sub care este cunoscut un impozant edificiu, după numele comanditarului lucrării, nimeni alta decât soția avocatului arădean Ioan Suciu. Clădirea este situat pe strada Blajului nr. 3 și atrage atenţia prin sobrietate şi eleganţă, specifice primilor ani ai secolului al XX-lea. Astăzi clădirea adăpostește cabinete de avocatură, locuințe și spații comerciale la parter. Din păcate nu se poate spune că se află într-o stare prea strălucită. Neglijența specifică ultimilor decenii își spune cuvântul și în acest caz.
În Aradul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, clasa mijlocie, cu o forţă economică în creştere, s-a orientat către cele mai noi curente din Europa Centrală privind inițiativele și conceptele arhitectonice urbane. Arhitecţi pregătiți în idiomul Secession în centrele imperiului Austro-Ungar au construit pentru familiile întreprinzătorilor locali arădeni numeroase şi ambiţioase imobile de raport care marchează indubitabil, până astăzi, contextul urban în centrul acestor oraşe.
Doamna Maria Suciu era o personalitate marcantă în societatea arădeană de la începutul secolului XX, fiind implicată în numeroase acte caritabile și organizații umanitare locale. Palatul Suciu se întinde din vechea Piața Luther până în proximitatea Tribunalului. Atunci, la fel ca în prezent, clădirea a adăpostit apartamente de lux, majoritatea dintre acestea, cabinete ale avocaților arădeni, cele mai multe fiind închiriate persoanelor cu stare materială solidă.
Păstrând moda epocii, Palatul Maria Suciu este construit în still Seccesion, între anii 1906 și 1907, potrivit planurilor arhitectului arădean Ioan Niga. Este un edificiu cu demisol, parter, două etaje şi mansară. Sub aticul central al cărui decor geometric, îmbinat cu cărămidă aparentă şi metope cu scene religioase, clădirea atrage atenţia prin liniile sale elegante, dar fără excesele de ornamentare ce se disting la alte clădiri similare ca epocă și mod de abordare a proiectului. Palatul Maria Suciu din Arad este clasat ca monument istoric, fapt ce ar obliga autoritățile locale la o mai mare atenție privind starea reală a clădirii.
…
Consătean cu Ioan Suciu a fost un alt mare reprezentant al românilor din Ardeal și Banat. Sever Bocu a fost un politician român, economist, ziarist, redactor la ziarul „Tribuna” din Arad, unul dintre fruntașii Partidului Național Român, ulterior Partidul Național Țărănesc, deputat reprezentant al Banatului, apoi ministru în guvernul lui Iuliu Maniu.
S-a născut tot la Șiștarovăț, satul dintre dealuri din apropiere de Lipova. Tatăl său a fost învățător în localitate. Învață la început în satul natal, iar mai apoi la Lipova și la Arad, unde absolvă Gimnaziul Piarist. Încă din liceu, la Lipova, a organizat o demonstrație de susținere a inculpaților din Procesul Memorandumului, pentru care a fost arestat.
Ca mai toți tinerii bănățeni dotați și cu drag de carte (dar și cu oarecare stare bănească) din acea epocă, Sever Bocu pornește spre Vestul Europei pentru a urma studii superioare la Viena, urmând cursurile Academiei Comerciale dincapitala imperiului. La Paris studiază la École pratique des hautes études.
Întors de la Paris la Lipova, a lucrat ca funcționar la Banca Lipovana și s-a implicat în munca de ziarist la diverse gazete din epocă. În 1899 a devenit membru al personalului „Tribunei poporului” din Arad. S-a impus ca reprezentant al noii generații politice activiste. În 1904, în primul său proces de presă, tribunalul din Oradea l-a condamnat la trei luni și zece zile de închisoare. Până în 1912, împotriva sa fuseseră inițiate încă 30 de
procese de presă.
În 1892 a participat la Conferința Națională a Partidului Național Român din Transilvania, în calitate de redactor al ziarului „Tribuna” din Arad.
Sever Bocu s-a ocupat și de traduceri, dar a redactat și lucrări politice și economice. În anul 1906 a publicat la Arad traducerea unei lucrări a ministrului liberal József Eötvös, sub titlul „Chestiunea de naționalitate”.
În 1905 a călătorit în România și a străbătut toată țara, popularizând ideile „Tribunei”.
În 1907 s-a căsătorit cu fiica primarului din Sinaia, împreună cu care s-a întors în Arad.
În 1909–1910 a fost redactor și coproprietar al ziarului „Tribuna”. În 1910, a fost înființată o curte de onoare împotriva sa din cauza criticilor dure la adresa liderilor Partidului Național Român. În 1912, după dizolvarea ziarului „Tribuna”, s-a stabilit la Techirghiol, în România, unde a construit un hotel.
În 1915–1916, a fost colaborator al relansatului ziar „Tribuna” din București și a participat ca voluntar la Primul Război Mondial, fapt pentru care a fost condamnat la moarte în lipsă de un tribunal militar din Monarhia Austro-Ungară. A lucrat în serviciile de informații, interogând prizonieri de război la Craiova.
În 1917, în plină conflagrație mondială, a călătorit în Rusia pentru a recruta o legiune de voluntari dintre prizonierii de război români din lagăre. Pe 20 iulie, a lansat, la Kiev, ziarul „România Mare” și l-a editat timp de jumătate de an.
În toamna anului 1918 a călătorit la Paris. În timpul negocierilor de pace, a luptat alături de ambasada română, pentru anexarea întregului Banat la România, dar pe această temă s-a aflat în conflict cu liderii români, care aveau o poziție mai ambiguă.
După Primul Război Mondial a devenit unul dintre fruntașii Partidului Național Român, devenit ulterior Partidul Național Țărănesc. A fost ales președintele organizației din județul Timiș-Torontal a PNȚ.
În 1921 a fost ales deputat din partea acestui partid. Din 1922, a fost liderul Uniunii Voluntarilor, iar timp de trei ani a fost directorul ziarului partidului său, „România”. A continuat să lanseze acțiuni pentru anexarea întregului Banat la România. A fost interzis din Parlamentul de la București de trei ori pentru opiniile sale tranșante. Politica oficială de la București nu dorea deschiderea unui conflict cu Serbia.
În 1928, în primul guvern Maniu, i s-a încredințat portofoliul ministerial responsabil pentru Banat. În perioada interbelică a înființat la Timișoara cotidianul „Vestul”, în care s-a pronunțat pentru descentralizare.
„Centralismul nu are naționalitate; el a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleași concluzii logice: exploatare sau sărăcie!” („Vestul”, 16 mai 1931)
„Directoratul Banatului” s-a aflat sub conducerea sa, fiind numit, în anul 1929, în fruntea Directoratului Ministerial VII Teritorial, cu sediul la Timișoara. A organizat mai multe demonstrații antirevizioniste la Timișoara și Arad. În 1940, a condus prima demonstrație la București împotriva deciziei de la Viena. La alegerile din 1946 a fost ales, pentru ultima oară, deputat de Timiș-Torontal, însă autoritățile comuniste de la București și ocupantul sovietic n-au mai permis deputaților Partidului Național Țărănesc participarea la lucrările Camerei. Din cauza fraudei electorale, nu și-a preluat mandatul.
A fost arestat în 5/6 mai 1950, în „Noaptea demnitarilor”, ca „lacheu al claselor exploatatoare din regimul burghezo-moșieresc”.
Singura informație privind momentul morții sale este un raport din 1957.
Astfel s-au stins doi dintre cei mai de seamă oameni de stat ai Banatului, ambii din Șiștarovăț, satul devenit, astăzi, aproape anonim la fel ca și reprezentanții săi de seamă.
