Interviu cu istoricul Victor Neumann
— Domnule Neumann, vă propun să abordăm abrupt, ca să zic așa, subiecte importante din parcursul dumneavoastră, inclusiv aspecte sensibile precum dosarul de la Securitate, dar și cariera dumneavoastră academică, pentru a înțelege contextul complet. Pentru început, v-aș ruga să ne spuneți unde v-ați născut și câteva lucruri despre familia dumneavoastră.
– M-am născut la Lugoj, într-o familie mixtă — tatăl meu era evreu, iar mama româncă. Această combinație a fost uneori greu de încadrat de către cei care gândeau în clișee etnice sau ideologice. Nu mi-am negat niciodată originile, nici pe mama, nici pe tata. Am scris despre aceste lucruri în cartea mea „Străinul din interior”, unde am explicat cum discriminarea pe bază de origine a fost perpetuată în comunism, în ciuda faptului că nu mai era reglementată legal ca în regimurile fasciste sau naziste.
— Și totuși, apropo de dosarul dumneavoastră de la Securitate, cum explicați apariția acelui nume de cod în dosarul de la CNSAS?
— Numele „Hodoș Polixenianul”, atribuit mie, nu e un simplu pseudonim. În greacă, „polixenia” poate însemna „străinul” sau „dușmanul”. M-am întrebat de ce mi s-a dat un astfel de nume. Înțeleg acum că era o etichetare, un act de stigmatizare specific aparatului represiv. Acest lucru m-a motivat să cercetez mai profund practicile regimului totalitar.
— Spuneți-ne, vă rog, câteva lucruri despre parcursul dumneavoastră profesional înainte de 1989. E important lucrul acesta pentru a înțelege restul poveștii în ce vă privește.
— După absolvirea Facultății de Istorie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj (în anul 1976), am lucrat ca profesor suplinitor, apoi bibliotecar la Biblioteca Județeană din Timișoara. Între 1977 și 1980 am fost angajat la Muzeul Banatului, în secția de patrimoniu. De acolo am fost concediat subit, fără o explicație solidă, pentru că am propus ca în expoziții să fie incluse și mărturii culturale ale minorităților — germani, maghiari, sârbi, evrei —, pe lângă cele românești. Evident, o astfel de abordare nu era pe placul conducerii muzeului, dominată de o gândire ideologizată.
— Să înțeleg că acel gest v-a costat cariera în acel moment?
— Exact. În decembrie 1980, la 27 de ani, am fost concediat de către directorul Mihai Fătu. Nu a contat că aveam o familie, că urma să se nască copilul meu. Am fost nevoit să caut un alt loc de muncă în timp record.
— Ați publicat două cărți importante încă dinainte de 1989. Cum a fost posibil într-un sistem atât de restrictiv, în măsura în care spuneți că ați avut de suferit acele concedieri și presiunea Securității?
— A fost foarte greu. Am publicat două volume, dar nu am putut să îmi susțin doctoratul, pentru că nu eram membru de partid. M-am înscris la doctorat abia în 1990 și l-am susținut în 1992 pentru că avusesem deja cercetarea finalizată, avându-l ca îndrumător pe profesorul Răzvan Theodorescu. Comisia de doctorat a fost una de excepție: Zoe Petre, Camil Mureșan, Gheorghe Platon au fost numele mari care au acceptat să mă examineze.
— După 1990, ați devenit o voce importantă în istoriografia românească și europeană. Ați publicat lucrări importante în România și în străinătate. Și totuși, în ultimii ani, au apărut acuzații legate de colaborarea dumneavoastră cu Securitatea. Există și o decizie a unei instanțe în acest sens. Cum răspundeți acestor acuzații?
— În primul rând, aceste acuzații sunt nefondate întrucât motivarea instanței nu conține dovezi privind vreo atingere adusă vreunei persoane, ci doar supoziții. Pe de altă parte, dosarele CNSAS trebuie citite cu discernământ. Nu orice document atribuit cuiva este scris de acea persoană. Ofițerii Securității deseori fabricau note pentru a-și justifica recrutările. În cazul meu, există doar câteva note de natură profesională, în care se discută despre expoziții, organizare muzeală, nimic despre persoane sau activități considerate ostile regimului.
— Totuși, s-a vorbit despre zeci de note informative semnate sub mai multe nume de cod…
— Nu am furnizat informații despre oameni anume, nu am făcut denunțuri. Am semnat un angajament sub presiune, fiind șantajat că voi fi concediat. Eram tânăr (23 de ani), aveam o familie, iar soția era însărcinată. A fost o decizie disperată. Ulterior, întâlnirile cu ofițerul de Securitate au fost rare și lipsite de substanță. Niciodată nu am dat informații care să afecteze viața sau cariera cuiva. Și așa cum spuneam, nu e o noutate că ofițerii de Securitate fabricau note. Întrebarea care se pune este: până unde merge încrederea în arhivele Securității? Adică, avem încredere în înscrisuri fabricate de un regim de opresiune, cel mai lung și drastic regim de opresiune, fără a le corela cu alte documente complementare?
— Sustineți, prin urmare, că nu ați fi făcut poliție politică? Că nu ați afectat destinul nimănui?
— Niciodată! Nu există niciun document semnat de mine care să susțină astfel de fapte. În plus, aș sublinia că nu am fost membru de partid, nu am fost favorizat de regim, nu am avut carieră academică până după 1990. Tot ce am realizat a fost pe baza muncii și a studiului personale.
— Totuși, în planul imaginii publice, aceste acuzații v-au afectat foarte mult.
— Da, dar este important să spun adevărul. Nu mă apăr pentru imagine, ci pentru conștiința mea. Am trăit cu demnitate, am muncit onest și nu am participat la distrugerea destinelor altora. Dacă există vreo pată, ea nu este generată de fapte, ci de o interpretare tendențioasă sau greșită a unor documente fabricate într-un sistem represiv.
— Vă propun să revenim la câteva momente din prima parte a vieții dumneavoastră. La acele experiențe profesionale care au premers situația legată de presiunea Securității asupra dumneavoastră. Ați spus că una dintre influențele pozitive ale revenirii în Banat, după absolvirea facultății de istorie la Universitatea „Babeș Bolyai”, a fost trimiterea la bibliotecă, la studiu. Ce s-a întâmplat mai exact?
— Da, una dintre experiențele pozitive a avut legătură cu faptul că am fost trimis să studiez istoria Banatului. Mi s-a spus direct: „N-ai învățat istoria Timișoarei la Cluj, du-te și aprofundează aici!”. Și așa am ajuns la Biblioteca Academiei, unde doamna Deleanu mi-a deschis toate sertarele și fișierele. Acolo am început serios să cercetez. Era deja sfârșitul anului 1977.
— Cine v-a ajutat în demersurile acestea?
— Personal, nu am avut conflicte cu nimeni de acolo. Doar că eram privit cu o anumită suspiciune. La un moment dat, nu am fost lăsat să intru în arhiva Muzeului Banatului și a fost foarte dificil și accesul la biblioteca de carte veche. Se întrebau cine sunt și ce caut acolo.
— Probabil și din cauza originii dumneavoastră etnice… Ați simțit vreo discriminare?
— E posibil că așa erau privite lucrurile. Se știe că, în acea vreme, evreii, germanii sau cei considerați „neromâni neaoși” erau priviți cu rezervă.
— Mă întorc la dosarul de Securitate. A existat o perioadă în care unii intelectuali publici v-au acuzat că ați colaborat cu Securitatea. Unii chiar v-au catalogat „informator”. Cum răspundeți acestor acuzații?
— Sunt acuzații speculative. Nu poți reconstrui istoria doar pe baza documentelor Securității. Misiunea Securității nu era de a scrie istoria, ci de a urmări, de a controla, de a exercita opresiune. Azi știm foarte clar acest lucru, din numeroase cărți apărute după 1990, mai ales în ultimele două decenii. Să iei de bun ceea ce Securitatea a spus despre mine, despre Herta Müller sau despre alte personalități este o ironie.
— Spuneți că ați fost susținut și de cercetători ai CNSAS în această privință.
— Da. Inclusiv cercetători reputați ai Arhivei CNSAS mi-au dat dreptate — mie, Hertei Müller și altora. Trebuie să fim prudenți: să vedem cine a scris, în ce context, dacă e chiar scrisul aceluia, să se facă o analiză grafologică. Dar nu s-a făcut nimic din toate acestea.
— Nici măcar când s-a dat sentința în instanță?
— Nu. Totul s-a derulat rapid. Și asta e suprinzător. Dacă vrei adevărul, trebuie făcută o abordare complexă, nu doar birocratică. În plus, cei de la CNSAS, de multe ori, nu au pregătirea necesară — nici arhivistică, nici istorică, nici juridică. Nu poți condamna un om după standardele de azi, pentru ceva ce a semnat, poate, acum 50 de ani, într-un alt context legal și istoric.
— Totuși, Curtea de Apel București a decis că ați fost colaborator al Securității. Înțeleg că ați contestat această decizie?
— Da, am făcut apel. Dar să spunem lucrurilor pe nume: dosarul meu a fost politizat (nu e singurul, după cum știm). La mijloc a fost o presiune politică clară. Domnul Alin Nica, fostul președinte al Consiliului Județean Timiș, om politic, a semnat primul petiția către CNSAS prin care să verifice dosarul și să fiu îndată pus pe liber. Eu eram atunci director al Muzeului Național de Artă Timișoara — titlu pe care muzeul l-a obținut în urma demersurilor mele, făcute timp de ani de zile la Ministerul Culturii. Apoi, deși fusesem deja demis, s-a forțat construcția acestui dosar. Practic, eu nu aveam nicio funcție când s-a instrumentalizat cazul.
— Ce interes politic ar fi fost la mijloc?
— Era clar interesul să fiu eliminat din acea funcție. Nu făceam politică, dar, pentru unii, eram incomod. Se invocau tot felul de lucruri: că aș fi fost apropiat de oameni din fosta putere, că aveam „sprijin”. Dar toate acestea sunt simple speculații. Apoi, urma anul exercitării titlului de Capitală Europeană a Culturii, an în care se intenționa organizarea unor mari expoziții la muzeu, finanțate generos (Constantin Brâncuși, Victor Brauner, ca să numesc câteva).
— De unde vine numele „Polixenianul”, menționat în dosar?
— Este numele meu de cod, atribuit de Securitate, și înseamnă „străin” — cuvânt din greaca veche. E imposibil ca ofițerul să fi știut greaca, deci evident numele a fost dat de altcineva, cu o anumită intenție. De altfel, în dosarele Securității figurez constant drept „dușman”. Nu ca informator. Și chiar există o notă a Securității, la un moment dat, că nu le-aș fi de folos. Dar instanțele au ignorat acest aspect.
— De ce credeți că ați fost ținta acelor atacuri, mai ales în vechiul regim?
— Pentru că am scris despre istoria evreilor, a minorităților, dar și despre istoria României. Iar asta a deranjat. Mulți consideră că minoritarii trebuie să scrie doar despre minorități. Eu cred că, dacă vrei să înțelegi o istorie de grup, trebuie să înțelegi și contextul național.
— Totuși, unii susțin că, indiferent de motivație, ați semnat niște declarații. Și asta rămâne, cumva, ca o pată asupra dumneavoastră.
— Dacă aș fi făcut vreun rău cuiva, după 1990, în 35 de ani ar fi venit cineva să mă tragă la răspundere după 1989. Dar nu a fost cazul. Deci, trebuie spus clar: nu am făcut poliție politică. Nu am afectat viețile altora.
— Ați spus că ați făcut apel. Ce urmează?
— Da, am făcut apel. Dar până la cazul meu particular, e esențial să așteptăm reforma reală a justiției. Problemele de sistem sunt adânci și afectează nu doar cazul meu. Asta e, însă, deja altă discuție.
— Ați susținut mereu că, dacă lucrurile ar fi fost tratate corect, anchetele CNSAS ar fi trebuit făcute și cu implicarea Curții de Apel, a magistraților, nu doar prin mijlocirea unor persoane apropiate sistemului. Ați dat ca exemplu cazul Traian Băsescu, unde abia a șasea oară s-a dat verdictul așteptat.
— Exact. La fel s-a întâmplat și în cazul lui Mugur Isărescu. Asta dovedește că lucrurile nu sunt clare și nu se bazează pe o analiză temeinică. Instituția și-a pierdut credibilitatea în fața specialiștilor. Colegii mei din Germania, de exemplu, nu au întâlnit astfel de practici. Dacă ești jurist și nu te pricepi la analiza unor documente istorice, trebuie să ceri sprijinul unor specialiști. Nu poți să arunci cu acuzații fără temei, doar pe baza unor interpretări superficiale.
— Apropo de trecut… Unii au speculat că, spre finalul anului 1989, ați fi fost trimis cu o misiune DIE în străinătate…
— Este o invenție. Primisem burse în Germania încă din 1986, dar nu mi s-a permis să plec. În 1989 am primit o bursă importantă de la Fundația „Friedrich Ebert”, una dintre cele mai prestigioase instituții din Europa. Pentru că nu mi s-a dat voie să plec direct în Germania, am cerut viză de la Ambasada Israelului, apoi, din Israel, am obținut viză pentru Germania. Nici vorbă să fi fost trimis de DIE. Dacă s-ar fi dorit aflarea adevărului, s-ar fi solicitat documentele din arhiva Ministerului de Externe ori fostul meu pașaport turistic. Dar nu s-a dorit, se pare.
— Totuși, într-un dosar se menționează că v-ați fi dus să-l „căutați” pe Paul Goma sau pe Virgil Tănase…
— Fals. Nu am primit nicio misiune. Am ajuns în Germania cu pașaport turistic și cu vizele legale. De fapt, plecarea mea s-a datorat ambasadorului Israelului, dr. Iosef Govrin, cel care mi-a dat scrisoarea de recomandare în baza căreia am primit pașaportul și viza, respectiv dreptul de a pleca la studii în Israel și, apoi, în Germania. În octombrie 1989, m-am dus la Ambasada României din Bonn să-mi prelungesc viza. Au acceptat, dar au justificat oficial acest lucru printr-o minciună — că mă duc să-mi vizitez mama (care nu mai trăia, ca să înțelegeți). Totul era o încercare de a justifica în interiorul sistemului de ce fusesem lăsat să plec. De altfel, cum să-l fi căutat pe Paul Goma în Germania, când el trăia la Paris?! Prin urmare, nu am fost trimis de nimeni, de nicăieri, în străinătate Este un exemplu clasic de fabricare de documente de către brațul opresiv al regimului comunist, Securitatea.
— Când v-ați întors în țară?
— În ianuarie 1990. Până în septembrie nu am avut niciun loc de muncă în România. Am trăit din economiile făcute din burse.
— Ați publicat recent o carte, „Străinul interior. Dosarul versus biografia personală”. E prefațată de un mare istoric german.
— Da, este prefațată de profesorul Armin Heinen. Este o analiză serioasă, care arată diferența între ceea ce spun dosarele Securității și realitatea unei vieți trăite cu onestitate. Din păcate, în România, dosarele pot fi ușor manipulate. Repet, din păcate, unii cercetători nu au competențele necesare în istorie. Nu au studii de specialitate în străinătate, nu cunosc metodele moderne de cercetare a unor astfel de cauze.
— În încheiere, care e stadiul actual al proceselor prin care intenționați să vă apărați de acuzațiile aduse?
— Am încredere că adevărul va învinge. În ciuda presiunilor, nu am acceptat să renunț la demnitatea personală. Istoria nu trebuie scrisă cu mâna celor care confundă dosarele fabricate cu biografiile reale. Adevărul istoric este mai complex decât o simplă etichetă pusă pe baza unor dosare de Securitate. Acestea trebuie analizate critic, coroborate cu alte surse, contextualizate. Iar acest demers trebuie lăsat în mâinile istoricilor, ale experților adevărați, nu în ale ideologilor sau politicienilor.
