De parcă doar aș fi fost

147

Memoria are legile ei. Acele „Nu te voi uita niciodată!” ale îndrăgostiților (de la începutul unei iubiri imposibile sau de la capătul uneia care a fost posibilă), chiar dacă venite numai dintr-o parte, nu sunt neapărat vorbe-n vânt. Când, cum și, mai ales, de ce nu (te) voi uita, adică îmi voi aminti, e greu de explicat. Cu toate că pare foarte simplu. Mie, am impresia, îmi e mai ușor cu visele. Iar duminica după-amiaza, și mai ușor.

Așa că nu știu de ce duminica trecută, în fața taxiului, mi-am amintit de o primăvară (tot un fel de toamnă, până la urmă, ar spune cei mai realiști decât mine), de o zi, o clipă de primăvară de-acum câțiva ani, în Gara Keleti din Budapesta.

Trebuia să iau expresul (eurocity) de Viena și nu mi-am putut stăpâni un zâmbet citind pe plăcuța vagonului supranumele trenului: Liszt Ferenc. După câteva minute, în vagonul restaurant al MAV, mi-a trecut prin minte că ar fi perfect să mă întorc cu perechea lui austriacă, a OBB, desigur, care să se numească… Franz Liszt. O simetrie, pe cât de patriotică, la prima vedere, pe atât de imperială, la a doua, îmi părea la îndemână aici și numai aici, între capitale. Să mergi, visam, cu Sissi în gând (se știe doar cât de apropiată era ungurilor) de la Budapesta la Viena și să te întorci în minte cu Franz Joseph (despre care se știe, la fel de bine, cât de apropiat era de propria-i datorie).

Și așa a fost, de parcă drumul nu era dus-întors, ci în cerc! În stea, cum e și Timișoara. De parcă nici n-aș fi mers, dar nici n-aș fi stat. Ci doar aș fi fost.

Dar degeaba am căutat o simetrie pe caseta taxiului. Să pleci cu Taxi și să te întorci cu Ixat era nicicum, chiar dacă, iată, găsesc că „le mot ixat est valide au scrabble”. Cui îi pasă?!

Așadar, mă gândeam și eu, ca tot omul de pe bancheta din spate, dacă oricum sunt în Mica Vienă, cum e să merg de pe Sextil Pușcariu pe Ciprian Porumbescu și-napoi de parcă doar aș fi fost. De parcă nici n-aș fi mers, dar nici n-aș fi stat?

Iar când îmi pierdusem orice speranță, mi-au sărit în ajutor taximetriștii. Cel de la dus și cel de la-ntors. Nu același, evident, altul. Și totuși același mereu, aș adăuga, nereușind să-mi stăvilesc niciodată uimirea în fața acestui Socrate la volan, mare înțelept al zilelor noastre, pentru limbarița căruia nu s-a plantat încă suficientă cucută în pustă. Ca să o spun în sens maiorescian, el e și orator, și retor, și limbut în același timp. Și, peste toate, alegător.

Am plecat de-acasă cu un taximetrist robian ca să mă-ntorc cu unul ciuhandist. Ce vreau să spun e că nu mi-am adus aminte de drumul dintre Budapesta și Viena-n zadar. M-am simțit la fel. La dus am ascultat (spre cartierul lui Sissi) o excelentă pledoarie pro Robu: clădiri renovate, semafoare (chiar așa! am găsit un fan al semafoarelor unde nu m-așteptam nici în cele mai frumoase vise cu Nicolae Robu), pasaje, urbanism febril, civilizație, nu glumă. Iar la întoarcere (luând-o un pic prin Iosefin), viceversa: un discurs pro Ciuhandu nemaipomenit, eclatant, plin de vigoare crepusculară și parfum al vremurilor de-altădat (soarele încerca să apună), totul începând de la o constatare cât se poate de șoferească, făcută prompt, pe o linie de tramvai: „Se vede că nu mai e Ciuhandu! Cine să mai aibă grijă de linii?!”.

Și iată-mă-n Imperiu!, mi-am zis, coborând fericit. Un colț de Imperiu în care jocul de sumă nulă încă se mai practică. Doar votul universal ne separă, duios, de-altădată. Iar plata e dublă — de două ori pornirea —, în ciuda impresiei, sublime, de circuit.

LĂSAȚI UN MESAJ