În aplauzele intelectualilor publici, leșinați după figura angelică și patriotismul dlui Bolojan, România a pășit din nou pe drumul reformelor. Nu cred să existe națiune mai puternic atrasă de reforme. De când se nasc și până mor, românii parcurg un drum mesianic. Au de demolat și, mai apoi, de reconstruit câte ceva: socialismul, comunismul, capitalismul, justiția, administrația publică și, mai nou, statul însuși. Cârmuitorii — cei mai mulți dintre ei, niște ignoranți ticăloșiți, pătrunși însă de importanța demnităților pe care s-au cocoțat — hrănesc psihoza colectivă a schimbării cu orice preț. De ce? Pentru că, în realitate, nu se pricep la nimic. Ei sunt veșnic defazați sau, mai corect scris, întotdeauna depășiți de realitatea cu care sunt contemporani. Politicienii noștri din anii ’90 ai secolului precedent ar fi trebuit să asigure tranziția noastră de la socialism la capitalism; habar nu aveau cum să facă asta. Guvernanții noștri din primul deceniu de după anul 2000 ar fi trebuit să pregătească România pentru integrarea adecvată în NATO și în Uniunea Europeană. Să fim serioși! Am intrat în cele două organizații pentru că ne-au vrut acolo marile puteri occidentale, iar plecăciunile, dovezile de slugărnicie, punerea resurselor naturale ale România la dispoziția „partenerilor” din Apus și, nu în ultimul rând, plocoanele orchestrate de unii premieri (așa cum a fost cazul celor oferite cu generozitate unei oarecare baronese) au lubrifiat traseul pătrunderii noastre, mai întâi în Alianța Nord-Atlantică și, ulterior, în Blocul Unional European. Dar, vorba aceea: „După veacuri, toate-s fleacuri!”. Important este că am izbândit și că ne găsim în cele două cluburi ale „celor mari”, acolo unde ne amăgim că suntem și respectați, dar și băgați în seamă. Nu zic că e rău că România este membră a NATO și a UE. Dimpotrivă. Dar nu cred că e bine să uităm cum am trecut examenele de promovare, astfel încât să ajungem, totuși, acolo unde, cu înfrigurare, atâta ne-am dorit.
Frământați fiind de șirul nesfârșit al reformelor, după alegerile parlamentare de la finele lui 2024 și după prezidențialele din primăvara lui 2025, brusc, noii vătafi ne-au anunțat că România are mare nevoie de reforme și mai ales de reducerea cheltuielilor de tot felul. Guvernul dlui Bolojan nu a precupețit niciun efort în a reduce sau a tăia venituri și nici în a crește, în unele cazuri, aberant, taxele și impozitele pe care bieții valahi sunt obligați să le plătească. Scopul urmărit prin aceste politici de îniobăgire: reducerea deficitelor bugetare și a datoriei — mai ales a celei externe — pe care statul român a acumulat-o în ultimii ani. Precum interminabilele și inepuizabilele reforme, și motivele din spatele lor sunt, în esență, aceleași ca cele de care ne vorbeau tovarășii din anii ’80 ai veacului trecut: să lichidăm sau măcar să diminuăm datoria publică (externă). Cum? Pe seama amărâților, care nu au decât să facă foamea și frigul pentru ca statul — ieri, socialist, astăzi pluralist — să se mântuiască. Astfel stând lucrurile, ai zice că de la Ceaușescu la Bolojan (aproape) nimic nu s-a schimbat în sărmana noastră țară. Și totuși, ceva diferă. Nomenclatura comunistă a fost înlocuită de cea progresistă care, adăpostită prin universități, organizații neguvernamentale, presă și instituții publice, susține cu însuflețire orice trăsnaie îi trece prin cap dlui Bolojan și pe care acest bihorean de toată isprava o plasează în sfera de înțelesuri a substantivului „reformă”. Nu contează cât de rău le este studenților, pensionarilor, șomerilor, părinților aduși în pragul disperării sau celor care, bolnavi ori chiar muribunzi fiind, sunt pur și simplu abandonați de un stat pe care îl atrage, în mod pervers, mai degrabă himerele reformei decât grija pentru cetățenii săi. La acest vulgar nivel, ceaușismul și bolojenismul seamănă izbitor. Mi-l și închipui pe dl Bolojan cum, la sfârșitul mandatului său de prim-ministru, într-o penibilă conferință de presă, ne va anunța sentențios că, pentru prima dată în istoria ei bimilenară, România a reușit să ducă până la capăt o reformă, că deficitele bugetare au scăzut, la fel și datoria publică și că ne lasă o țară cu adevărat europeană, eventual bună de integrat în OECD. Nu știu de ce, dar scenariul acesta îmi aduce aminte de cel de prin martie-aprilie 1989, când, cu câteva luni înainte de a fi executat, Ceaușescu ne anunța, plin de emfază, că țara nu mai este datoare cercurilor imperialiste occidentale, reprezentate atunci îndeosebi de Fondul Monetar Internațional și de Banca Mondială.
De ce Ceaușescu și Bolojan au devenit sinonimi ai amărâtei noastre istorii contemporane? Pentru că nici fiul Scorniceștilor de Olt și nici cel al Brătienilor de Bihor nu au știut cum să relanseze economia României, astfel încât aceasta să devină cu adevărat capabilă să genereze valoare adăugată reală. Au abrutizat, prin însărăcire, poporul, dar nu au fost capabili să facă din economia acestei țări una care să genereze prosperitate pentru cei mai mulți dintre români. Lui Ceaușescu îi poate fi înțeleasă și, până la un punct, chiar iertată captivitatea ideologică. Dar lui Bolojan nimic nu-i scuză incapacitatea de a recalibra/porni motoarele economice ale României. De ce nu o face? Simplu: pentru că, pe de-o parte, nu știe cum să o facă, iar pe de altă parte, dacă, totuși, are câteva idei benefice în această privință, nu are curajul să le pună în aplicare ori îi este oprit să o facă. În lipsa libertății de a alege — știu consilierii dlui Bolojan câtă greutate are acest verb în teoria și practica economică! —, vremelnicul nostru premier recită precum un utecist exaltat poezia pretins patriotică a reformei de dragul reformei. O poezie cu o valoare literar-estetică îndoielnică și care, în mintea neavizată a recitatorului, începe întotdeauna cu vanitoasele cuvinte „Noi trăbă să…”.
