Astăzi, 29 septembrie, începe un nou an universitar în România, iar gândul meu se îndreaptă spre cei ce se dedică științei și educației, contribuind la afirmarea unui mediu academic mai bun, mai dinamic, mai onest. Universitățile sunt principalele instituții de formare profesională, de ele depind administrația, justiția, economia, gândirea politică, deciziile guvernamentale și, nu în ultimul rând, formarea formatorilor. Pentru ca fiecare din amintitele domenii să devină repere în funcționarea statului, trebuie susținută libertatea academică. Aceasta e trăsătura ce contribuie decisiv la pregătirea științifică, la formarea individuală și comunitară.

Cum se explică faptul că libertatea academică e amenințată? Politicile și politizarea, intervențiile negative din exterior, absența criteriilor de selecție, pseudo-competiția internă și mai cu seamă substituirea cercetării cu opinii ideologice formulate ad-hoc și pe orice temă amenință libertatea academică. Sunt profesor de câteva decenii, iar în sala de curs sunt conștient că nu pot vorbi despre orice subiect și mai ales nu le pot cere studenților să creadă într-una sau într-alta dintre doctrinele politice. Atunci când am de prezentat o temă de istorie a culturii, a civilizației, a ideilor, trebuie să explic semnificația noțiunilor și a conceptelor care îmi este utilă în formularea observațiilor, a comentariilor apreciative sau critice. E firesc să vorbesc liber, dar responsabil. Trebuie să explic sensul noțiunii. Rolul meu e să creez premisele unui dialog și nu să monologhez, să creez o atmosferă în care studentul devine curios, coparticipant la înțelegerea contextului social-cultural și politic din trecut sau din prezent. În tot cazul, trebuie să am în vedere ca studentul să nu se simtă umilit sau exclus. Adevărul poate fi descoperit fără a invoca diferențe de rasă, culoare, clasă, origine religioasă, națională, evitând o pedagogie a îndoctrinării, un amalgam toxic între educație și ideologie.

Sunt de acord că o comunitate cultural-lingvistică sau/și religioasă e mândră de propria istorie, în același timp studentul căruia mă adesez trebuie să înțeleagă că mândria pretinde și onestitate intelectuală: recunoașterea atât a reușitelor, cât și a greșelilor. Moștenirile dureroase trebuie confruntate. România – la fel ca orice alt stat ce aspiră la un statut democratic – are nevoie de o pedagogie care în locul îndoctrinării să promoveze informații verificate și interogații prin care se pot asocia mândria și adevărul.

E o confuzie impardonabilă în cazul celor ce abuzează de prezența la catedră spre a promova libertatea cuvântului în dauna libertății academice. Cele două libertăți nu sunt identice, prin urmare nu pot și nu trebuie confundate.  Libertatea academică e precedată de  cercetare, de analize și multiple interpretări și, deci, se distinge prin responsabilitate. Libertatea academică depinde de autonomia universității. Chiar dacă guvernul finanțează învățământul, firesc e ca acesta să permită universităților libertatea de a-și selecta propriile elite, de a-și concepe proiectele de cercetare, de a-și gândi programele pedagogice și de a-și dezvolta colaborarea internațională în funcție de propriul statut. În cazul în care guvernul dictează pentru că plătește, atunci subjugă întreg sistemul căruia nu i se mai poate pretinde performanță. Libertatea academică există în multe state din Europa și ea a fost și e posibilă mulțumită democrațiilor liberale moderne. Când nu s-a întâmplat așa, universitățile au găsit de cuviință să reacționeze. Atât în comunism, cât și după (mai ales după 2016, când Timișoara a câștigat titlul de capitală europeană a culturii), m-am confruntat cu adversități de tot felul pentru că am gândit altfel, am formulat alternative interpretative privind istoria României, evoluția ideii de identitate națională în Europa de Est, istoria Banatului. Întotdeauna m-am așezat de partea libertății academice și nu a ideologiilor la modă; am transmis cunoaștere și nu opinii, am încurajat dezbaterea și nu părerile, am selectat responsabil temele, nu am vorbit în orele de curs despre orice îmi trecea prin minte.  Universitățile noastre trebuie să devină cu adevărat autonome/independente, doar în felul acesta putându-și aduce aportul la cunoaștere. Despre pretenția de a avea un corp instituțional independent vorbeau iluminiștii, dar cum iluminismul european nu e prezent peste tot sau nu în același înțeles, mă văd nevoit să subliniez că libertatea academică (încă o dată, a nu se confunda cu libertatea cuvântului) e mai mult decât necesară în țările Europei de Est și în care reformele sunt pendinte de schimbarea paradigmei culturale.

Ieri, în timp ce mă plimbam pe malul Begăi, am întâlnit un grup de studenți timișoreni preocupați de libertate (Liberty), cărora le-am spus că acest concept precedă orice fel de ideologie (fie ea și liberalo-progresistă). Îndată mi-am amintit tema cărții “Liberty before Liberalism” de Quintin Skinner, care are ca referință o lecție inaugurală la Universitatea din Cambridge. Reflecțiile și mesajele profesorului britanic merită cunoscute de cât mai mulți profesori ai universităților românești, cu deosebire de cei ce înțeleg semnificația și importanța libertății academice: „Statul are datoria nu doar de a-și elibera cetățenii de exploatarea și dependența personală, ci și de a împiedica propriii săi agenți, învestiți cu o mică autoritate temporară, să se comporte arbitrar în procesul impunerii regulilor care guvernează viața noastră comună” (Q. Skinner, Liberty before Liberalism, ediția a 6-a, Cambridge University Press, 2018, p. 119).