Sufocați de taxe și cu veniturile drastic amputate, românii se întreabă cum de au ajuns în situația de a nu mai fi de nimeni apărați? Opoziția politică este cvasi-inexistentă. Baletului pe care îl face AUR-ul lui G. Simion i se poate spune oricum, nu însă opoziție politică. „Reformele” domnului Bolojan — care seamănă mai degrabă cu un plan bine organizat de în-iobăgire a românilor ce, până mai ieri, credeau că pot trăi decent din munca lor — nu întâmpină (aproape) niciun fel de critică din partea celui care pretinde că este cel mai bine reprezentat partid parlamentar de opoziție: Alianța pentru Unirea Românilor (AUR). N-am înțeles ce crede dl G. Simion că-i mai poate uni astăzi pe români: sărăcia, deznădejdea sau ura față de cei care pretind că le fac bine, luându-le tot mai mult din puținul pe care încă îl mai au? Să te pretinzi partid naționalist și să nu spui nimic despre regimurile fiscale foarte prietenoase sub care sunt plasate corporațiile străine ce operează în România, în timp ce afacerile mici și mijlocii din această țară se prăbușesc sub barosul fiscalizării excesive, înseamnă că fie nu vrei, fie că nu poți să critici deschis aceste abominații. Și atunci, pe bună dreptate, românul de rând se poate întreba: Ce-l oprește pe dl G. Simion să critice deschis, tranșant și chiar vehement politicile fiscale și socio-economice ale Guvernului astăzi condus de un contabil pedant, căruia pare să-i lipsească dragostea pentru ai lui și, totodată, să-i prisosească prețuirea pentru străini? O fi domnul G. Simion, într-adevăr, liber să gândească și să acționeze așa cum ar trebui să o facă un veritabil șef al unui partid de opoziție? Sincer, nu cred. Ceva îl „leagă” pe dl G. Simion, făcându-l prea prudent, prea împăciuitor și, sincer, prea lipsit de bărbăție. Și mă refer, desigur, la cea politică.

La rândul său, domnul S. Grindeanu sprijină o majoritate politică parlamentară, respectiv existența și funcționarea Guvernului I. Bolojan și, totuși, nu de puține ori, critică acest Executiv. E-adevărat, o face cu o enervantă galanterie și, de regulă, nu de la vreo tribună parlamentară, ci dintr-un foarte luminat studio de televiziune. Îl înțeleg. Șade la masa aceleiași alianțe politice, alături de domnii I. Bolojan, D.S. Fritz și K. Hunor. Iar în această calitate nu poate scuipa în blidele co-mesenilor săi, care — în treacăt fie spus — se înfruptă cu poftă din aceeași pseudo-ideologie: una a reformelor fără sfârșit, a pauperizării sistematice a populației, a batjocoririi relației politice cu Statele Unite ale Americii, a ploconirii în fața a tot ceea ce este franco-german (și nu european, așa cum cred unii!), a neimplicării statului în jocul economic, a restrângerii serviciilor publice până la totala lor eliminare și a izolării economice a României, căreia îi este interzis să angajeze relații comerciale cu China, cu Orientul Apropiat, cu Africa sau cu America de Sud (căci povestea cu Mercosur-ul nu este nici gândită și nici făcută pentru economia noastră, a cărei producție industrială este modestă și care, cel puțin până la înțeleptele reforme bolojeniste, se baza, în bună măsură, pe consum, ceea ce și explică dezechilibrul sever al balanței comerciale). Până la urmă, dl S. Grindeanu nu este altceva decât un tovarăș de drum al dlui I. Bolojan. Gândindu-mă la povestea cu același titlu a lui Hans Christian Andersen, mă întreb oare care dintre cei doi o fi tânărul cel vrednic și sufletist și care o fi bătrânul înțelept și prevăzător? În logica rotativei guvernamentale de rit nou — o altă blestemată formă de binom — îmi pare că dl I. Bolojan joacă rolul celui vârstnic, chemat ca, prin dureroasele sale măsuri, să pregătească drumul atent pavoazat pe care, din 2027, va păși ceva mai tânărul viitor premier, S. Grindeanu. Recunoscător pentru sacrificiul asumat de antecesorul său politic, dl S. Grindeanu va prelua funcția de premier sub înfățișarea unui tânăr prinț izbăvitor al nației, menit a scăpa norodul de biruri, prețuri indecente și, implicit, de traiul prost. Riscant aranjament! În fond și la urma urmei, domnii I. Bolojan și S. Grindeanu nu sunt chiar singuri în această tovărășie de la care o bună parte din clasa dirigentă a acestei țări așteaptă siguranță, continuitate și pace socială. În cazul actualului aranjament de putere, vrăjitorul din povestea lui Andersen este USR-ul. Dacă nu i se va reteza la timp capul — și nu cred că se va întâmpla acest lucru! — echipa dlui D.S. Fritz va face tot ce-i va sta în putință pentru ca, anul viitor, dl S. Grindeanu să nu preia funcția de premier al Guvernului României. Criticile agresive ale useriștilor la adresa social-democraților susțin din plin validitatea acestei convingeri. Și deși declarațiile dlui I. Bolojan sunt contradictorii, eu cred că „bătrânul” nostru prim-ministru una spune și alta gândește. Am curajul de a crede că dl I. Bolojan este un amestec asimetric de liberalism marginal și de userism preponderent. Este suficient să-l auzi vorbind și să te uiți la oamenii pe care acesta îi promovează în tot felul de funcții ori demnități publice, care mai de care mai importante, pentru a înțelege că, pentru dl I. Bolojan, PSD-ul e câinele de pripas, PNL-ul e pelerina de ploaie de care te poți oricând lipsi, iar USR-ul e cămașa la care nu poți renunța, nu neapărat pentru că ai rămâne gol, ci pentru că pur și simplu ți-ar fi prea frig. Dragostea premierului bihorean pentru progresismul userizat este evidentă și foarte dificil de ascuns. Iar acest sentiment îi poate fi fatal dlui S. Grindeanu, cel care, din răsputeri, se străduiește să mențină deal-ul având ca obiect rocada pe care urmează să o facă, în scopul ocupării funcției de prim-ministru, cu dl I. Bolojan.

În sfârșit, nici sindicatele nu fac opoziție Guvernului. Și este ușor de înțeles de ce. De ani buni, acestea sunt fie „captate”, fie „amputate”, fie „deturnate”. În orice caz, forța lor e mai degrabă simbolică. Poți găsi orice la liderii marilor structuri sindicale, mai puțin determinare, motivație, asumare, acțiune și eficiență. Nu spun că scopul sindicatelor este acela de a dărâma guverne, dar, atunci când măsurile acestora din urmă sunt extrem de dureroase pentru cei care își asigură existența prin muncă, organizațiile sindicale sunt obligate să facă dovada forței lor. Imobilismul sindical este numai bun pentru deprecierea drepturilor și libertăților proletariatului corporatist, ale profesorilor și ale funcționărimii (în cel mai larg sens al acestei noțiuni). Acest blestemat imobilism va generaliza guvernanța de tip corporatist — atât de dragă dlui I. Bolojan —, acel regim politic care nu se (mai) bazează pe valorile și principiile constituționale, ci pe răceala tăioasă a eficienței și eficacității economice, complet străine ideii de solidaritate socială. Pentru care anume motive sindicatele nu reacționează adecvat? Uitați-vă un pic la cv-ul celor care le conduc „de la centru” și veți înțelege de ce îl lasă în pace pe dl I. Bolojan.