„Cum lumea în sine e tot mai fictivă, e imposibil să dispară taman ficțiunea”. Interviu cu scriitorul Răzvan Petrescu

755

Născut în 1956, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, profesează opt ani ca medic. Renunţă la medicină în 1990 şi se angajează ca redactor la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All şi Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească îi vor apărea volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989), Într-o după-amiază de vineri (1997) şi metajurnalul Foxtrot (2008). A scris şi două piese de teatru, Farsa şi Primăvara la bufet. Din 2013 i se publică la Curtea Veche Publishing volumul Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini (interviuri în proză), un volum epistolar, Scrisori către Mihai (2014), unul de literatură critică, Ursuleţul lui Freud (2015), şi din nou proză scurtă (Mandarina, 2017). Răsplătit cu numeroase şi importante premii literare, a fost tradus în Spania, Anglia, Israel, Suedia, Germania, Bulgaria, Ucraina, Franţa şi SUA.

Robert Șerban: Îți recitești prozele? Le verifici rezistența la timp sau ești prea subiectiv ca să faci asta?

Răzvan Petrescu: Din cele 10 exemplare de autor ale primei mele cărţi am citit doar unul singur, şi rezista bine în timp având în vedere că trecuseră opt luni de când predasem manuscrisul, iar eu eram în spital, acolo totul rezistă, e de la bacterii. Mi-am recitit toate prozele pentru antologii, aşadar — din obligaţie, prin urmare — lipsit de chef. Şi le-am modificat fără excepţie. Însă de la atâtea revizii ţi se subţiază vocea, aşa că nu mai doresc să-mi recitesc cărţile deoarece mă fac de râs la gară şi-mi dau bilete la alt tren.

R.Ș.: Ce-i trebuie unui text literar de ficțiune ca să nu îmbătrânească prea repede?

R.P.: În primul rând să fie rusesc. Dacă-i semnat de Faulkner, poate fi şi american, într-un fel. Sau portughez. Mai e spaniola lui Márquez, franceza lui Flaubert, bulgara — nu. În al doilea rând, mersul pe bicicletă, dacă autorul se sperie de biciclete, poate merge pe jos, cu cartea ţinută deasupra capului, la sală e preferabil să nu ajungă cineva pentru că s-au întâmplat nenumărate accidente cu scriitori bătrâni peste care au căzut haltere de 200 de kg plus tabloul. Dietă. Una de slăbire rapidă e de mare folos, îngustează romanele de peste 400 de pagini până la coperte şi îmbătrânesc abia sesizabil. Cosmeticele ajută şi mai mult, se ung scriitorii şi paginile lor cu creme anti-rid ca să devină de-un galben fosforescent, metoda unui eseist grav bolnav, pitic, care se unge, apoi se priveşte în oglinda de pe tavan, este excepţională. Ar mai fi, dar deloc obligatoriu, stilul, povestea, misterul, sau lipsa stilului, a poveştii, a misterului, compensată de punerea în pagină şi de ilustraţii — cele obscene trec întotdeauna proba timpului.

R.Ș.: Ai scris cele 15 proze din cea mai recentă carte a ta, Mandarina (editura Curtea Veche, 2018), în nici cinci luni. Ce a declanșat mecanismul scrisului și cum de ai ținut ritmul? 

R.P.: Întotdeauna am scris aşa, Într-o după-amiază de vineri a durat mai puţin de două luni. S-ar putea spune că am nevoie să acumulez, fie subiecte, fie tensiune, fie neuroni, dar ăştia nu se înmagazinează, ci dispar în ceaţă, tensiunea e alternativă din cauza lui Tesla, iar subiectele, dacă le tot aduni într-un folder sau găleată, cu vremea îşi pierd culorile, sunetul, şi devin sfărâmicioase chiar dacă-ţi schimbi hardul. Probabil că-i precum la vânătoare, stai cu puşca-n mână mulţi ani, şi, brusc, îţi vine să ocheşti ceva şi tragi în colegul de partidă. Satisfacţia când îl vezi pe-ăla cu capul şiroind de sânge e imensă, aşa că te apuci de scris.

Odată pus pe treabă, sunt obligat să menţin ritmul ca în pat, unde, dacă nu menţii ritmul, eşti pălmuit. Teroarea duce la uluitoare rezultate beletristice.

R.Ș.: Cred că rezistența ta la a nu scrie roman vine, mai degrabă, dintr-un fel de frondă, de dat cu tifla, nu din neputinţă ori din teama de nereușită.

R.P.: E adevărat, îmi place să dau cu tifla, se mai cheamă şi bleandă, iar fronda e starea mea naturală de la Thierry la Fronde, omul cu praştia din televizor de care tu nu ştii căci n-aveai — aparatul este destinat numai oamenilor cu cruci pe rever şi privirea-n lustră. Mai întâi, n-am găsit timp să scriu roman din cauza serviciului, nu puteam lucra decât în weekend şi-ţi trebuie o dispoziţie continuă pentru muşeţel (e sinonim), or la mine se schimbă de la o oră la alta din cauza glandelor, a nasului enorm, aşadar rămân la proză scurtă. Apoi, m-am simţit extrem de bine-n genul ăsta, mi s-au dăruit medalii, statuete, n-aş risca cu un roman, dacă nu mai iau nimic? În fine, nu-i de neglijat faptul că suntem foarte puţini autori care ne ocupăm numai cu aşa ceva, ceea ce-mi dă un sentiment înălţător, iar înălţarea e extrem de binevenită pentru că sfidează gravitaţia. Femeile n-au cu ce s-o sfideze, e singurul motiv pentru care-s inferioare.

R.Ș.: Într-un CV de-al tău scrie că ai „depresie mascată”. Pare o sintagmă dintr-un policier. Se poate masca o depresie? Cum se poate trăi cu povestea asta?

R.P.: În psihiatrie, o depresie mascată e una care se manifestă prin acuze somatice complet nespecifice, dureri de cap, ameţeli, disconfort, stare de rău general; astea-l fac pe bolnav să se supună unor investigaţii la care nu se găseşte nimic. Adjectivul se potriveşte însă perfect şi unor forme rare de depresie ai căror purtători sunt, în societate, cei mai exuberanţi indivizi, sufletul petrecerilor etc., căci se maschează automat. Sigur că nimeni nu-şi imaginează ce efort imens fac ei ca să fie amuzanţi, interesant este că bolnavii sunt veseli cu adevărat dacă li se dă drumul în lume, însă, odată înapoiaţi acasă, cad laţi pe duşumea (de obicei, n-au covoare). Pe scurt, nicio fiinţă nu-i crede dacă fac greşeala să-şi mărturisească depresia, dimpotrivă, oamenii se prăpădesc de râs.

Se poate trăi şi cu aşa ceva din moment ce se poate trăi cu un IQ mic şi când e sculat, aşa cum îl au peste şase miliarde de vietăţi planetare. Iar maladia aduce şi avantaje: îţi iei mina depresivă în troleibuz şi fetele-ţi cedează locul, tu le refuzi, ele te roagă să-l ocupi, ajung să te roage în genunchi, de-aici imaginează-ţi singur.

R.Ș.: Literatura — cititul/scrisul — e antidepresivă? Chiar și când e presărată de cărți proaste?

R.P.: Cititul, sigur. Scrisul te face să uiţi complet de boală, uiţi să-ţi mai iei şi medicaţia şi nu ţi se întâmplă nimic, e un fenomen ascendent. După ce-ai terminat de mâzgălit cartea pe monitor, recidiva e iminentă în cazul că nu iei premiu. După ce-l iei, te menţii în formă dacă-l dai scriitorilor care nu l-au luat.

O carte proastă seamănă cu o doamnă cocoşată. Te rog să remarci câte cocoşate umblă acum prin lume. Sunt şi şchioape, iar unele şi oarbe.

R.Ș.: Chiar, te poți feri, cititor cu timpul drămuit fiind, de opurile slabe, ce nu merită citite? Tu le detectezi înainte, sau abia după ce le-ai parcurs?

R.P.: N-ai cum să te fereşti. Prin urmare, pierzi şi-o grămadă de bani, nu doar timp. Asta pentru că pe coperta IV citeşti invariabil că-s capodopere, nici măcar o singură revistă mare n-a mai rămas obiectivă sau măcar normală — s-au tâmpit criticii. New York Times e un bun exemplu după care să nu te iei. Dacă răsfoieşti volumul în librărie, nu-i suficient, pentru că-ncepe să se neliniştească librarul şi e înalt, puternic, a făcut karate, iar tu n-ai făcut decât badminton, aşa că-i indicat să te duci cu floricica de plastic în geantă ca să i-o arunci preventiv în ochi, din uşă.

Nu pot detecta dinainte maculaturile, nu pe toate. Citeşti un pic, nu-ţi vine să crezi cât de prost scrie Scott Fitzgerald proză scurtă, aşa că mai citeşti o sută de pagini, pierzi vremea, te enervezi, renunţi. De regulă, arunc prostiile la ghenă şi am necazuri cu omul de serviciu care respectă cuvântul scris ca pe mama, probabil că-i mama lui.

Singurul criteriu valabil e numele scriitorului, greşeşti mult mai rar dacă l-ai mai citit şi ţi-a plăcut, iar dacă a scos totuşi şi el o carte slabă, îi decupezi fotografia şi arunci restul.

R.Ș.: Redactorul de carte dintr-o editură, așa cum ai fost și ești tu de atâția ani, poate transforma un manuscris slab într-unul bun? Poate face dintr-un scriitor prost unul onorabil?

R.P.: Niciodată. Academia Română a emis o bulă prin care se afirmă că nu poţi face bici din căcat. Nici invers.

Însă vreau să-ţi corectez timpul verbal, ai zis că sunt redactor, ei bine, nu mai sunt. Mi-am depus actele pentru pensionare anticipată şi voi iniţia mişcarea Pensionarii Frumoşi şi Liberi. Tinerii pierd pe ambele fronturi, în primul rând pentru că majoritatea nu sunt liberi, ci prizonierii disperaţi, scârbiţi sau resemnaţi ai locurilor de muncă, în vreme ce noi ne-am eliberat cu desăvârşire, şi-n al doilea rând, este exclus să fie frumoşi din moment ce toţi au candidoză vaginală.

R.Ș.: Ce apariții editoriale ridicole ai citit sau ai răsfoit în ultimul timp?

R.P.: Inteligenţa erotică (cică n-o avem, am înţeles că trebuie să băgăm mindfulness în nu pot să spun ce, prin discuţii cu partenera). Lucia Berlin — lăudată la maximum de Lydia Davis — aşa m-am păcălit. Berlin scrie frumos, dar antologia alcătuită de editor este tembelă: a ales povestiri a căror temă se repetă până-ţi vine să verşi şi durează 600 sute de pagini, am capotat la mijloc. Mă întorc la Scott Fitzgerald, nu mai discut calitatea textelor, ci notele. Ediţia a fost îngrijită de-o americancă dilie, care-a dat note de subsol pe toate paginile, sufocant de stufoase şi inutile, n-am citit în viaţa mea aşa ceva. Ar mai fi vreo zece de cărţi, însă, graţie libertăţii proaspăt dobândite, le uit cu asprime.

R.Ș.: În postfața volumului Ursulețul lui Freud, una dintre cărțile tale, criticul Florina Pârjol zice că nu prea mai e nevoie de serviciile criticii literare, fiindcă și-a pierdut funcția de bază — „de a face o recomandare de lectură argumentată”. Tu citești cronici și recenzii? Mai are sens critica literară azi?

R.P.: Citesc doar câţiva critici, trei, pentru că am încredere în gusturile lor — poartă balonzaide.

Evident că are sens critica literară, mai ales în zilele noastre, când nu mai există repere nicăieri, când eşti trombonit în permanenţă de recenzii entuziaste, deja toate-s entuziaste. Din păcate, e doar o constatare dublată de-o speranţă deşartă, criticii au cam dispărut, iar locul le-a fost luat de blogurile morţii. Şi de feisbuc.

R.Ș.: Te interesează revistele literare? La care dintre ele ești abonat?

R.P.: Sunt abonat la Playboy, vreau să învăţ să gătesc.

R.Ș.: În toate filmele SF pe care le-am văzut (de pe la 5 ani), personajele fac orice (timp de un ceas jumătate-două, cât durează filmul), dar nu citesc (decât date, coordonate, mesaje de amenințare, scrisori etc.). Cărți nici nu cred că am văzut „trecând” prin cadru. Oare ce viitor au cărțile și lectura de ficțiune?

R.P.: Şi mie-mi place SF-ul, în filme, nu şi-n cărţile pe le-am părăsit de mult fiindcă mă scoteau din minţi, în special numele personajelor, căznite din greu ca să pară de pe alte planete când e foarte posibil ca pe alte planete ăia să n-aibă nume, cum n-au furnicile. Dacă încadrăm Solaris la SF, şi-am putea s-o facem fie şi numai pentru că aşa ceva era cartea lui Lem, trec nişte cărţi desfăcute au ralanti prin cadru, la un moment dat. În fine, ai dreptate, nimeni nu citeşte prin zonă, totuşi cred că se întâmplă din cauza pericolelor iminente ce-i pasc pe membrii echipajului, sunt viermi gigantici, şerpoaice, demoni cu moaţe, guguloaie, extratereştri din care se-nalţă  trompa violet, e înfiorător, vine căpitanul Picard, apoi căpitanul Pintea şi ordonă amândoi, de pe cal, ca toate leprele astea să fie stârpite din faşă, nu-i timp pentru lectură.

Nu-mi fac nici cea mai mică grijă în ce priveşte viitorul cărţilor. Cum lumea în sine e tot mai fictivă, e imposibil să dispară taman ficţiunea.

R.Ș.: Care e relația prozatorului care ești cu poezia? Mai e poezia în avangarda limbajului literar? Ce poeți recitești?

R.P.: Mie mi se pare limpede că ea e regina, aşa cum muzica e regele. Pe Delia, Dalia sau cum pana mea o cheamă, n-aş pune-o la socoteală, dacă recunoşti conotaţia. Recitesc mai rar poezie pentru că, de când am fost pus să învăţ cu de-a sila pe de rost Împărat şi proletar, am rămas cu certitudinea că trebuie să reţin integral orice poem îmi cade sub ochi şi m-apucă groaza. Totuşi, când mă antrenez pentru o nouă carte, folosesc romane, muzică, filme şi, întotdeauna, poezie. Limbajul vostru îmi creează o pace fluidă.

R.Ș.: Vorbești undeva, într-un text al tău, despre „maniacii scrisului handicapat”. Cum ai defini scrisul handicapat? Există tratament pentru el?

R.P.: Ai văzut handicapaţi — deşi mi s-a spus că-n Timişoara îi omorâţi cu pietre. Niciunul nu poate fi tratat, boală incurabilă. Lucrurile se petrec la fel cu humanoizii care scriu mizerii. Nu doar că nu-şi dau seama cât de cretini sunt, cu scris cu tot, dar, mult mai grav, au cititori. Mulţi. Godină. Dacă aş fi adeptul vreunei teorii a conspiraţiei, aş crede că nişte oameni misterioşi, cu robă, ochelari negri şi coadă, conduc un amplu proces de imbecilizare a lumii, gândeşte-te la filme, la muzică, toţi au dat în mintea copiilor şi se uită la catastrofe cu desene animate pe computer, supereroi, tronuri de lână (li se vede urzeala), troli, orci, poteri, hobiţi şi titani. Aşa-i şi beletristica.

Se scrie prost, din toate poziţiile, din toate satele, şi se publică şi există admiratori, singurul tratament pentru aşa ceva ar fi, revin, o bandă mare de critici literari foarte buni şi nemiloşi. Nu ştiu dacă timpurile moderne îi vor mai lăsa să se nască, pentru c-au fost înlocuiţi cu democraţia scrisului boului pe reţelele de socializare sau ce-s astea-n realitate.

R.Ș.: Cărui scriitor ai simțit nevoia să îi tragi o pereche de palme?

R.P.: Lui Sadoveanu. I-aş fi dat cu creanga de aur peste ochi. Lui Coelho, că e scund. O pereche lui Amelie Nothomb, peste pălăria ţuguiată unde-şi ţine ea subiectele pline de păr. Lui Ovidiu nu, că s-a prins primul ce nasol e-aici. În ce-i priveşte pe unii scriitori români contemporani nu pot să spun decât că nu-mi ajung palmele.

R.Ș.: Umor ai, copilul ți-a crescut (deci ai și timp), curios ești, ai ce spune/scrie, ai o mulțime de admiratori și de cititori. De ce n-ai Facebook, domnule?

R.P.: Cum n-am? Am. Doar că nu mai postez nimic de peste un an. M-am înscris pe reţea cu o singură idee, să-mi fac singur reclamă, dacă altfel nu se poate. Am luat plasă, n-am câştigat decât, poate, o sută de cititori. Dar mai întâi am pierdut o grămadă de timp citind inepţii, apoi au început să mă irite ce scriau unii oameni pe care, culmea, îi stimez. Am încercat să nu mai citesc şi nici n-am mai intrat în vreun dialog, odată te trezeşti că vine prostul satului cu care te-ai împrietenit, eşti friend cu el, şi-ţi dă o replică idioată cu emoticon. Îl scoţi de pe listă, însă nu eşti niciodată sigur că nu apare altul identic. M-am limitat să postez aproape numai muzică, şi-am observat că a doua zi trepidam să văd câte laicuri am luat, ăsta e retard clar sau doar dependenţă şi urăsc dependenţele de orice fel. Mă simt mult mai liniştit de când nu mai intru nicio secundă pe pagina cu pricina.

Şi-am uitat ce vedeam fără să vreau să văd, catralioane de pisici, bursuci, garoafe, bucheţele de pizda-ţigăncii, poze de familie, poze cu iubita la Acapulco, la Răcari, poze cu propriile mutre, selfie cu tona, cu mâncare, cu copilaşi, cu morţi, naşteri, botezuri, amintiri, poezii despre apusul tragic, despre lună, despre lupi, borcănele cu magiun, cu murături greceşti, şi iar poeme despre iubitul care-a plecat la piaţă, lacrimi, râsete, tot, plus opinii ferme despre politică şi univers şi dragoste şi preocuparea subită pentru homosexuali & religie, e limpede că lumea simte nevoia să se desfăşoare-n public, să se arate, să-şi expună toate alea, orice gând, cât de mititel, zbang pe feisbuc, ca să nu mai rămână strop de mister în nimeni, aşa că n-o să mai particip la dezmăţul general, e de-un ridicol total. Şi grotesc, Goya.

 

 

 

                                                      

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ