Cum e grecul, și Răzvan Lucescu

137

De prea multe ori fotbalul și-a întors mingea pe dos, arătându-și cusăturile făcute de copiii de 12–13 ani din Pakistan sau Bangladesh. Realitatea crudă din spatele feței sale superbe, tot mai imune la eroziunile vremii — la noroaiele toamnelor și primăverilor pline de etape, la zăpezile intempestive ale iernilor din ce în ce mai bizare sau la ploile biblice ale verilor din timpul turneelor finale. De prea multe ori, ziceam, fotbalul și-a arătat Portretul lui Dorian Gray, ca să nu-l credem pe crampon. Și să nu formulăm o Lege a Talionului în „sportul cu balonul rotund”: minge pentru minge, crampon pentru crampon.

Dar — ce să facem?! — fotbalul e și el o creație. Una care doar tinde spre perfecțiune. Dacă nu e călugăr pustnic — și nu e —, îi rămâne să fie un Dr. Jekyll și Mr. Hyde. Cu cei doi pe o balanță mereu în căutarea echilibrului, însă cam întotdeauna înclinându-se de partea lui Mister.

Mister — nu-i așa? —, antrenorul din fotbal. Poetul responsabil cu inventarea cuvintelor din cele 11 litere ale alfabetului său. Cu așezarea lor, mai departe, în Cuvinte potrivite — vorba lui Arghezi —, adică în versuri pe care să le savurăm în nocturnă ca niște naivi, nativi îndrăgostiți etern. Căci, dacă jucătorii sunt litere, fotbaliștii, cuvinte, vedetele acestui sport nu pot fi altceva decât versuri. Versuri la care mai adăugăm și noi, autorii anonimi, sare și piper, până când transformăm o creație cultă într-una populară.

Uneori, prea populară ca să mai placă în integralitatea sa. Și atunci, antrenorul, poetul — altfel, amoralul de serviciu al lumii — ar trebui să regleze conturile. Nu pe ale lui — cum o face cu obediență în ziua de azi —, ci pe ale artei sale. Să aducă jocul înapoi, în joc, în perimetrul esteticii lui. Iar cu această ocazie, i se cere un efort etic. I se solicită pur și simplu moralitate, adică puțină condiție fizică, să nu facă, Doamne ferește!, febră musculară la gramatică.

Dacă în anii optzeci mă lăsam sedus, printre puricii televizorului, de incendiile fotbalului iugoslav, în care turbo-folk-ul își băgase, până la prima vertrebă lombară, coada de fitil înmuiat în benzină, dacă până mai ieri refuzam cenzurarea dramatică a suporterilor din ultimul timp, privind focul (purificator?) din derby-urile Greciei ca pe un copil obez (deci corect politic) al flăcării olimpice, odată cu frustrarea Salonicului, din urmă cu o săptămână și mi bine, mă simt obligat la precauție — un cuvânt pe care, în sinea mea, îl urăsc.

Și nu pentru că un patron de club a vrut să ne arate că, până la urmă, pe terenul de fotbal, cum e grecul, și pistolul, ci fiindcă un antrenor român a încercat să ne spună că pe greci nu trebuie să-i crezi nici când îți fac daruri niște gloanțe.

Așa să fie, dar culmea obedienței sportive a fost sărită! De acest Serghei (Serhii) Bubka Jr. al limitelor educației fotbalistice. Jr., pentru că Sr. (tatăl său), Mircea Lucescu, ne-a arătat săritura de mult. Deși nu ne-a venit să credem. (Multora, nu le vine să creadă nici azi.)

Lor țin să le amintesc aici de superlativul culturii noastre, cel puțin în poezie, Mihai Eminescu, definit de Petre Țuțea ca: „o sumă lirică de voievozi”. Celor care l-au ridicat pe antrenorul Mircea Lucescu la rang de geniu le-ar trebui un gânditor al fotbalului suficient de inventiv și leneș cât să-l parafrazeze (doar) pe Țuțea, numindul pe „Il Luce” cam așa: o sumă prozaică de oportuniști.

Dar de ce Răzvan să calce pe urmele tatălui? Să-și fi consumat juniorul definitiv rezervorul simbolic de grație sub Podul Grant, trăindu-și acolo singurul termen liric al sumei sale prozaice în prima tinerețe?

LĂSAȚI UN MESAJ