Gilda Vălcan (născută în 26 octombrie 1973, la Galaţi), lector la Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara, profesor asociat al Universităţii din Padova (2007–2008), profesor invitat al EPHE din Paris în cadrul programului Erasmus (2011, 2012, 2013, 2014, 2015, 2016, 2017, 2018), profesor invitat al Universității L’Orientale din Napoli (2015, 2016, 2017, 2018), este doctor în filosofie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2006. Membră a Uniunii Scriitorilor, membră în numeroase asociaţii academice, a publicat studii şi articole de specialitate în prestigioase reviste şi volume colective. A publicat volumele: Pe linia spatelui tău, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2002 (poeme), Antichitatea în filosofia lui Nietzsche, Timişoara, Brumar, 2008, Cu uşile întredeschise, Timişoara, Marineasa, 2011 (traducere în limba spaniolă Cu uşile întredeschise/A puertas entreabiertas, Benicarlo, Onada Edicions, Spania, 2014, poeme), Femeia de sticlă, Timişoara, Marineasa, 2012 (poeme), Medusa, Timișoara, Brumar, 2018 (poeme), Io sono ombra, Milano, Criterion, 2020 (poeme).

Robert Șerban: Fiul tău te-a întrebat deja care-i chestia cu poezia, la ce-i bună și ce foloase aduce ea omului?

Gilda Vălcan: Nu, fiul meu nu m-a întrebat despre asta și nici nu cred că mă va întreba, fiindcă el are o prețuire specială, aș putea spune înnăscută, pentru cuvânt. De la început a fost atent la cum folosește cuvântul, a fost conștient de puterea acestuia, a căutat să se exprime frumos, cu sens, să găsească mereu un răspuns potrivit. Are 13 ani, dar, în discuțiile online cu cei de vârsta lui, nu folosește emoticoane și preferă să-și descrie sentimentele și gândurile în cuvinte. Scrierea sa este una poetică, are deja propriul stil și cunoaște „utilitatea” și forța unei exprimări poetice.

De ce spun că această înclinație este una înnăscută? E adevărat, a crescut alături de doi părinți care nu se joacă cu cuvintele, a căror viață e înfășurată în jurul cuvintelor, doi părinți scriitori care, de multe ori, despică un cuvânt în patru. Se poate ca aceste aspecte să îl fi influențat. Dar am o poveste, o poveste despre Vlad și poezie, despre Vlad și prima lui poezie: avea doi ani și câteva luni, ne întorceam din plimbările noastre, obosiți. Știu că îl țineam în brațe și mă pregăteam să deschid ușa blocului. I-am șoptit la ureche, „Ești soarele meu!” Mi-a răspuns imediat, „Tu ești luna,/ tata e cerul,/ toți suntem păsări,/ zburăm!”

Curios este că, în tinerețe, nu un copil m-a întrebat despre utilitatea poeziei, m-a întrebat un adult, atunci student la Litere, acum om de cultură, la ce bun poezia, de ce? Am rămas uimită, deoarece poezia e prima scriere a umanității. La început nu se scria oricum, nu se scria orice. Se considera că un cuvânt are puteri magice. Nu numai scrierile religioase, ci și cele științifice, numite atunci „despre natură”, erau scrise în versuri. Cunoașterea era asimilată prin ritm, același ritm care se presupunea că există în întregul univers. Citirea nu era simplă citire, era incantație, era ritmicitate și trebuia să-l absoarbă pe cel care asculta, acesta fiind în stare să înțeleagă prin toată ființa sa. Acum alergăm după informație: rece, seacă, de multe ori inutilă. Atunci se dorea cunoașterea, iar versul era o posibilitate de a ajunge la ea.

Fiul meu știe că, dacă vrei să cunoști pe cineva cu adevărat, așa cum e în intimitatea ființei sale, dacă vrei să fii cunoscut cu adevărat, acest lucru nu se poate face decât prin poezie, prin poveste, prin cuvânt încărcat cu sens, și nu doar aruncat celuilalt.

R.Ș.: Poezia poate face cumva și rău?

G.V.: Cuvântul poate face rău, așa cum am spus. Poezia….? M-ai pus pe gânduri.

Voi lăsa, mai întâi, să răspundă filosoful din mine. În istorie există mari gânditori care au dat poezia afară din cetate considerând că ea nu este „utilă”, iar ei doreau să construiască cetăți ideale unde fiecare individ avea un rol bine determinat și util. Îi voi aminti pe cei mai cunoscuți dintre acești filosofi: Platon și Rousseau. Ei au considerat că poezia, arta, muzica, teatrul trebuie să fie scoase din educația tinerilor, acestea având darul de a le slăbi caracterul, de a le efemina spiritele, de a le corupe sufletele și moravurile.

Nu voi dezvolta aici aceste teorii, ele au fost combătute strălucit de alți doi filosofi care au reintrodus poezia în cetate și au reintrodus-o ca pe o zeitate care se află deasupra tuturor celorlalte: Nietzsche și Cioran. Ei au scris pagini întregi nu despre utilitatea poeziei, ci despre necesitatea poeziei, despre, așa cum spunea Cioran, posibilitatea poetului de a spune în câteva rânduri ceea ce un filosof încearcă să scrie în sute de pagini și, de multe ori, nu reușește.

Voi ieși din filosofie și voi intra iar pe tărâmul mai vast al poeziei. Există poeți care au înnebunit, există poeți care s-au sinucis. Ne putem pune două întrebări gândindu-ne la ei: „Poezia i-a ucis?” sau „Poezia nu i-a putut salva?”

Dar cred că întrebarea ta se referea la faptul dacă poezia face rău celui care o citește. Nu, nu cred. Cred că, într-adevăr, poezia este un lux necesar. Cred că prin poezie ajungem să descoperim părți ale sufletului pe care nu știam că le avem. Poezia este descoperire de sine, ajungere la sine. Poate fi dureros uneori, dar să nu ignorăm și dimensiunea cathartică a ei. Fără poezie suntem orbi, vedem doar forme și nimic altceva.

R.Ș.: Cum, care trebuie să fie două dintre „cârligele” unui text pe care-l citești ca să te prindă?

G.V.: O carte de filosofie trebuie să mă prindă prin idee și stil. O carte de literatură trebuie să mă facă să uit că citesc, să intru într-o altă dimensiune, să fiu în carte. Un poem trebuie, așa cum spunea Cioran, să mă surprindă atât prin idee, stil, profunzime, cât și prin imagine și posibila poveste spusă printre cuvinte.

R.Ș.: Moartea e una dintre temele poeziei tale. Crezi că este ea un accident și o violență nemeritată, cum spune Simone de Beauvoir, sau e drumul firesc spre eternitate?

G.V.: Pot povesti o eternitate despre viață. O trăiesc, o citesc, o primesc, o dăruiesc. Dar nu știu nimic despre moarte. Știu că este o prezență constantă în viața unui om, o prezență care ne pune în fața unei absențe pe care o percepem ca absurdă.

Fiecare om își creează obișnuințe în relația cu cei apropiați, cu cei iubiți. Este frustrant să te trezești într-o bună zi, să pui mâna pe telefon, să deschizi lista cu contacte și, privind un nume, să te oprești… Persoana aceea nu mai este, nu mai are voce, o parte din viața ta a dispărut odată cu ea.

Moartea este. Vom trece prin ea toți. Nu e o tragedie, nu e o boală, nu este vorba de acceptare. Este, se întâmplă. Așa cum se întâmplă ploaia și vântul și orice altceva. Cum spuneam într-un poem, moartea rămâne pe umerii celui viu. Dacă trăiești prea mult, viața devine o lungă listă de absențe.

Nu vreau să se creeze impresia că teoretizez în vid. Un poet își scrie, își transcrie viața. În familia mea se moare devreme; sora mea a murit la 26 de ani, mama la 42, bunicul la 36, vărul la 35… Aș putea continua lista, dar mi-ar fi mai ușor să scriu câți am rămas în viață. Așa am învățat că viața trebuie prețuită, că a-mi privi copilul cum crește e mai important decât orice altceva, că a oferi iubire, înțelegere, bunătate e mai ușor și mai benefic decât a trăi într-o inutilă luptă prin care obții succes, onoruri, bani și glorie. Am o viață simplă, mi-o doresc așa, și cu cât mai simplă este viața mea, cu atât mai intensă și mai complexă este lumea mea interioară. Poate că simplitatea acestei vieți a făcut posibilă întâlnirea cu oameni de valoare, cu oameni care au știut să privească în mine, oameni care au pavat drumul poeziei mele, care au făcut-o posibilă, dar și cunoscută altor oameni.

R.Ș.: Fragilizează sau întărește scrisul de poezie?

G.V.: Ambele. Fragilizează, deoarece îți oferi pe tavă sufletul, te lași la mâna slabelor interpretări, îți asumi riscul unui eșec, al unei dezaprobări.

Întărește, din mai multe motive. În poezie vorbești, te povestești așa cum simți, așa cum gândești, așa cum ai vrea să te adresezi în mod direct altora. Însă, dacă am vorbi în versuri, am fi priviți ca nebuni. Suntem puțin nebuni, noi, poeții, iar poezia ne scapă de adevărata nebunie, de cea în care te pierzi cu desăvârșire de tine. Scriu așa cum gândesc, așa cum simt. Gândesc și simt așa cum scriu. Astfel, poezia întărește deoarece îmi dă libertatea de a fi sinceră mereu.

R.Ș.: Cât de complicat ori de simplu ți-a fost/este să fii femeie și scriitoare? E justificată revolta unor femei-artist din România împotriva falocratismului cultural?

G.V.: Este simplu să fiu femeie și scriitor. Este simplu pentru că sunt femeie și sunt scriitor. A fi în lume ca femeie-scriitor este altceva. M-am lovit rar de acest aspect, nu voi susține și nici nu voi combate revolta acestor femei. Implicarea mea în viața culturală este făcută numai prin cărțile mele, poemele mele și rare, foarte rare mici evenimente culturale. Cum spuneam, este alegerea mea de a nu avea o viață socială foarte activă. Am mulți prieteni pe scena culturală. Îi prețuiesc pe mulți dintre ei, îi citesc, îi susțin, îi admir. Am avut norocul ca încă de tânără să întâlnesc oameni importanți din acest punct de vedere. Cred că, de cele mai multe ori, ar trebui să se aleagă omul potrivit pentru locul potrivit. Nu pot gândi în opoziție femininul și masculinul. Suntem diferiți, dar complementari. Iar din această complementaritate ar trebui să începem să revizuim existența noastră pe scena socială.

R.Ș.: Ideologiile de tot felul acaparează aberant și anchilozează inclusiv lumea culturală. Crezi că e doar o modă sau e chiar un pericol real?

G.V.: Da. Este un pericol real. Mă tem că vom ajunge să răsturnăm valorile până într-acolo încât vom da rațiunea afară din cetate și o vom înlocui cu teorii conspiraționiste, cu idealuri abstracte, cu credința în lucruri absurde. Întâlnesc tot mai des fakenews-uri fabricate după rețete, întâlnesc oameni care îmi reproșează (și nu glumesc!) că gândesc rațional într-o lume condusă de interese oculte. Sau cărți care susțin teorii aberante doar pentru a măguli o națiune, un om, o rasă, un partid.

Cel mai mult mă tem de aroganța acestor oameni, nu de ignoranța lor, de aroganța lor. De certitudinea că au dreptate, de siguranța că și-au găsit un rost fentând studiul, cunoașterea, de faptul că au ajuns la „adevăr” prin alte metode decât cele raționale. Și nu e vorba despre revelație, revelația, așa cum au spus-o și teologii, ajunge instantaneu acolo unde ne duce și rațiunea, chiar dacă rațiunea o face cu pași mai mici. Revelația este un salt al rațiunii făcut cu ajutor divin. Nu, gândirea acestor oameni este coruptă de absurdul argumentat prin erori logice, dar vehement susținute.

Nu insist, dar da, e un pericol real, nu numai pentru cultură, este un pericol real pentru întreaga umanitate.

R.Ș.: Cu care dintre poemele scrise de tine ai participa la o antologie universală a poeziei?

G.V.:

*

Noi ne iubim așa cum ne iubim
Cu patimă, în tăcere, sălbatic,
Tandru, cu dușmănie,
Cu prietenie, cu ură, cu infinită blândețe…
În zori fac cafeaua pe care o beau singură
Așez ceașca lângă cana ta,
Pregătesc acul, ața, cămașa
Și cos fără gânduri nasturii smulși în noapte
De femeia care peste zi nu sunt.
Fac piața, cumpăr flori, curăț legumele,
Șoptesc versurile cântecelor din căști…
De parcă n-ar mai urma nici o altă noapte,
De parcă peste zi n-ai fi…
Noi ne iubim cu dorul soldatului pentru dușmanul său:
Peste zi ne curățăm în tihnă armele
Și ne pândim mișcările la fiecare apus.
Abia la căderea nopții începem să ne zărim,
Întâi o umbră, o mișcare a vântului prin perdea,
Pentru ca, în miezul plin al nopții, să ne izbim
De trupul celuilalt pe care îl devorăm cu talentul
Unei fiare sălbatice:
Cu cruzime, cu foame, cu tandrețe, cu tristețe, cu dor.