„Cred că la baza bolilor profesionale ale poeților stă hipersensibilitatea”. Interviu cu scriitorul Șerban Axinte

626

Şerban Axinte (n. 1976, Iaşi) este scriitor, cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române — Filiala Iaşi, colaborator la mai multe reviste culturale (Observator cultural, Dilema Veche, Astra, Vatra). A publicat volumele de versuri: Starea balanței (Eurocart,1996), Pragurile Apeiron (ouTopos, 1999), lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (Vinea, 2006, 2015) şi păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012), studiul Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu (Timpul, 2011) şi Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică (Tracus Arte, 2015). A coordonat, împreună cu Lia Faur, volumul colectiv Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017). Este coautor al Dicționarului general al literaturii române (coord. Eugen Simion, ed. (Univers enciclopedic 2004–2009).  A primit Premiul USR — Filiala Iaşi pentru poezie (2013) şi Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru critică literară (2013).

Robert Șerban: Am citit, la începutul lui 2020, trei poezii de-ale tale dintr-o viitoare carte. Va fi o culegere de poeme sau un „proiect poetic”, adică un volum cu un subiect ales dinainte, cu o temă clară?
Șerban Axinte: Bineînțeles că această carte, care se pergătește să apară, este un proiect poetic, doar că acest proiect s-a dezvoltat și s-a metamorfozat de-a lungul timpului. Are o temă, anume, cea a dragostei și a pierderii de sine.

R.Ș.: Există boli profesionale în literatură? Care sunt și ce crezi că le declanșează?
Ș.A.: Cred că la baza bolilor profesionale ale poeților stă hipersensibilitatea. Ea poate conduce la tulburări foarte grave. Există foarte puțini poeți ZEN, chiar dacă parcursul lor (să nu-l numim, totuși, profesional, ci spiritual) tinde spre împăcarea cu sinele. De ce? Pentru că aproape toți scriitorii au la bază o traumă. Mulți dintre ei încearcă să și-o exhibe ca să o poată depăși. Alții își crează „Tehnici de camuflaj” — asta ca să te citez chiar pe tine.

R.Ș.: Singurătatea e unul dintre ingredientele principale ale scrisului, pentru majoritatea. Dar, cred, și un inamic care, de la o anumită durată și intensitate încolo, poate deveni periculos. E suficient să scrii și să citești ca să înfrunți cu brio singurătatea? Care mai sunt și alți aliați, dacă ei există?
Ș.A.: Da, singurătate în sensul că rămâi cu sine și te poți concentra doar pe propria persoană. Ai libertatea de a scrie, controlată doar de spiritul tău critic. Acesta nu trebuie să dispară niciodată. Nu are voie să te părăsească. Ca să-ți răspund la partea a doua a întrebării, de sentimentul de singurătate nu putem scăpa cu toate cărțile din lume, dacă nu le împărtășim cu cineva drag. Singurătatea te poate face să-ți depășești unele bariere, dar are si puterea de a te pune la pământ. Important e să știi cum să te manipulezi pe tine însuți ca să poți să scoți ce-i mai bun din tine, indiferent de situație. Când eram adolescent mimam singurătatea, o credeam productivă, eram „poet blestemat”, cum am mai spus-o într-un alt interviu recent. Ca să ne întoarcem la cărți, mama mea și-a găsit starea de echilibru de dinaintea morții prin lectură. A citit enorm în ultimele luni de viața, făcându-și fișe de lectură. Ca să mă întorc la întrebarea inițială, așa cum e benefică singurătatea, tot așa e să ai în jurul tău oameni cu care să schimbi păreri și energii. Te stimulează creativ.

R.Ș.: Ca să rămânem pe aproape, cât de tare te-a pus la încercare pandemia (care a însemnat și izolare)? Care a fost întâmplarea de neuitat prin care ai trecut în această perioadă?
Ș.A.: În primă instanță, am fost foarte mulțumit că pot sta acasă ca să citesc. Aveam multe restanțe, în plus trebuia să recitesc marile romane postbelice, în vederea unui studiu. Și am făcut asta o vreme. Dar cel mai grav lucru pe care l-am simțit a fost privarea de bibliotecă. Idealul ar fi fost lucru de acasă, dar cu biblioteca deschisă. Cu siguranță aș fi reușit să termin un studiu la care lucrez de multă vreme. Dar biblioteca universitară s-a închis, ca toate instituțiile.
Chiar la începutul stării de urgență, fiul meu mi-a zis să scriu o poezie despre izolare, că aș da lovitura cu ea. Așa că am scris-o. Nu mi s-a părut că aș fi dat lovitura, dar pentru mine a fost important că i-am îndeplinit o dorință fiului meu. Ar mai fi un amănunt de adăugat. Am reușit să particip la slujba de Înviere, ferindu-mă de polițiști. Nu m-a văzut nimeni, dar nici nu am putut lua lumină, pentru că am fost singur în aventura asta.

R.Ș.: „Viitorul este cel mai frumos trecut cu putință” — e un vers dintr-un poem publicat de tine la începutul anului și care mi-a inspirat curiozitatea: cum și unde te vezi peste cinci ani (observă că am ales un viitor apropiat, plauzibil)?
Ș.A.: Peste cinci ani mă văd făcând aceleași lucruri, dar mai bine. Nu știu ce aș mai putea adăuga în plus. Poate faptul că mi-aș dori să învăț, să fiu racordat la tot ce se scrie în afară. Și nu mă refer doar la Occident.

R.Ș.: Ai rămas pe baricadele criticii de întâmpinare. Ce te determină să nu o abandonezi, cum au făcut-o destui critici literari, care au ieșit din această scenă? Câtă percutanță simți că mai are, pentru publicul cititor, analiza de tip recenzie/cronică a unui titlu?
Ș.A.: E clar că mie îmi place să fac critică de întâmpinare. Voiam să fac acest lucru încă din liceu. Și chiar în ultimul an de liceu mi s-a oferit această oportunitate. Să am grijă de o pagină intitulată Promoția ’90, în revista „Cronica” din Iași. Așa că am început să caut poeme semnate de tineri din generația mea și să scriu mici cronici. Am scris în acea perioadă despre Ștefan Baștovoi, Rodica Draghincescu ș.a. De asemenea, am scris despre primul și singurul volum de poezie al lui Dan Lungu. Apoi, student fiind, am devenit redactor, și, ulterior, secretar general de redacție la revista „Timpul”. Un salt uriaș, dacă luăm în seamă calitatea celor două reviste. După mai mulți ani de ucenicie, am început să public pe la diferite reviste din țară. Am amintiri plăcute privind colaborările la „Tribuna”, „Cuvântul” și „Transilvania”. În prezent, scriu la „Observator cultural”, „Dilema veche”, „Astra” și, mai rar, la „Vatra”. Nu cred că voi abandona vreodată critica de întâmpinare, deși toată această preocupare are un public de nișă. Nișa nișei. Ne citim între noi. Rar am cunoscut un cititor de cronici care să nu fie scriitor sau care să nu aspire la a deveni scriitor. În privința cronicilor negative, trebuie să specific ceva. Critica implică și un proces de selecție inițială. Dacă scriu despre o carte înseamnă că are ceva valoare. Eu nu sunt un polițist al literaturii. În general, vreau să scot tot ce e mai bun dintr-o carte.

R.Ș.: Ti-ai pierdut prieteni din cauza feed-back-ului negativ pe care l-ai dat vreunei cărți de-a lor? Oare de ce suportă scriitorii, inclusiv cei simpatici, așa de greu opiniile nefavorbaile despre ceea ce scriu? De ce… doare?
Ș.A.: Pentru că cel care a publicat o carte nu crede că a scris doar o carte, ci a creat o adevărată mitologie în jurul ei. Din acest motiv, și cea mai inofensivă critică ajunge să nu o poată accepta. El a scris o carte perfectă, el este Zeul! Unii scriitori evoluează din punct de vedere valoric în timp. Alții dau lovitura încă de la debut și tot ceea ce scriu ulterior e o întoarcere la energia inițială, din care s-au născut respectivele volume de debut. Eu mizez pe cei din prima categorie.

R.Ș.: Citești și scrii despre poezia tânără, despre volumele de debut. Unele îți plac, altele, mai puțin. Asta am dedus citindu-ți recenziile și cronicile. Poți face un portret al noii generații de poeți? Ce trăsături comune au ei? Ce îi diferențiază — dacă asta se întâmplă — de cei de dinaintea lor?
Ș.A.: Nu scriu neapărat despre poezia tânără, dar am scris și despre poeți abia apăruți. Nu cred că există o uniformitate perfectă, nici când vorbim despre Generația 2000, nici când vorbim de o altă generație, care nu a primit încă un nume. De fapt, nu sunt sigur dacă e vorba despre o nouă generație. Poeții care au apărut în ultimii ani sunt niște frați mai mici ai 2000-iștilor. Aș găsi câteva semne distinctive ce nu apar la toți: consumerismul, feminismul și alte derivate ale marxismului.

R.Ș.: Ai făcut o foarte bună emisiune la TV, Alchimii literare. Nu duci dorul televiziunii și reflectoarelor ei?
Ș.A.: Da, am făcut doi ani această emisiune, plus o alta, Revista presei culturale. Mi-a făcut plăcere, evident, am simțit că mi-am depășit niște limite. Cu acest prilej am cunoscut multe persoane de foarte bună calitate. Eu eram contiuu în priză, dar nu simțeam oboseala. Aș face din nou emisiuni, dar la o cu totul altă televiziune, la una la care să mi se permit să fac totul așa cum aș crede eu de cuviință. Da, duc dorul televiziunii și reflectoarelor ei.

R.Ș.: Care este poemul tău pe care l-ai propune unei antologii de poezie universală?
Ș.A.: Aș fi ales o cu totul altă poezie dacă spațiul tipografic ne-ar fi permis. Dar…

playmate
înainte ca mama să moară
am întrebat-o
dacă îşi revede firul vieţii,
mi-a făcut semn din cap că nu;
am întrebat-o dacă realizează ce i se întâmplă
mi-a făcut semn din cap că nu;
înainte de rigor mortis,
tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei
şi alta pentru sănătatea mea, dar
a aşezat ambele lumânări la morţi.
mama a înţeles că nu trebuie să plece singură.
în pofida oricărei logici,
mama a murit gravidă cu mine,
aşa că naşterea mea la vârsta de patruzeci de ani
s-a dovedit
cel mai firesc lucru cu putinţă;
mi-a mai rămas ceva timp
să cresc, să cresc
în orice caz,
am lăsat în urmă o viaţă ca un lanţ de comoţii
abia acum mă văd în carne şi oase:
un bărbat înalt şi frumos,
un veritabil playmate masculin
în noul pomelnic al familiei.

Interviu realizat de Robert Șerban

LĂSAȚI UN MESAJ