Se întâmpla într-un neverosimil decembrie 1989… Timișorenii au ieșit în stradă să lupte pentru libertate: libertatea de a gândi pe cont propriu, libertatea de opțiune, libera circulație. Unii dintre ei au rămas pe caldarâm, alții au fost furați noaptea spre a fi dați ofrandă focului din crematoriu. Ceea ce a urmat nu a fost un cadou, ci un drept smuls cu sacrificii din ghearele sistemului totalitar. Cei ce au stat, atunci, în stradă nu au cum să uite sau să nu priceapă. Au fost întrebați, sfidător, pentru cine și pentru ce au făcut-o. Erau — și mai sunt — mulți în jurul nostru care nu au ce face cu libertatea: nu pot gândi căci nu știu „cum se face”; nu au opțiuni, ci doar o frică imensă de tot și de toate, inclusiv de propria imagine din apa unei bălți; mobilitatea de care au beneficiat din plin în acești 35 de ani nu a lăsat nicio urmă în mintea lor. Li s-au adăugat o serie de generații născute mai târziu, generații care, în mare parte, nu înțeleg nici unde se află, nici de ce. Și se bucură să fie purtate de vântul politicii în toate direcțiile tocmai de teama de a nu prinde rădăcini și a avea de dat socoteală sau de asumat responsabilități.

Duminică, 4 mai, au votat. Puțini cu memoria faptelor, cei mulți cu mintea și sufletul libere de principii sau rațiune. Eventual umflate cu propagandă și ură. Cu neputință. Rezultatul se cunoaște: aproape trei sferturi vor să dărâme, să destructureze, să nege. Nu știu să spună ce vor pune în loc, căci pentru așa ceva ar fi fost nevoie de gândire, de analiză, de înțelegere. Toate îi depășesc. Nu facem aici un eseu nihilist, ci un exercițiu de obiectivitate. Cu siguranță, mai incomod, mai acuzator dar absolut necesar. Am trecut dincolo de ceasul al doisprezecelea!

Un laitmotiv al vremurilor spune că e interesant să te declari antisistem. Corect, viața, cu toată complexitatea ei, nu poate fi înghesuită în rigiditatea și mecanismele sistemice. Întrebarea e dacă vrem o existență haotică, imprevizibilă și, în cele din urmă, controlată dictatorial sau acceptăm că orice sistem imaginat de oameni este imperfect, trebuie adaptat, dar nu poate fi dărâmat fără riscul de a arunca totul în aer. La noi, discuția e mai simplă, așa, să priceapă cei ce trebuie să voteze mecanic. De fapt, nu se contestă un sistem, ci persoane, reguli, instituții menite a fi înlocuite cu alte persoane, reguli, instituții. Se aude? Personalizarea politicii, nu reformarea sistemului. Anularea regulilor care nu ne plac pentru a trece guvernarea pe persoană fizică. Asta nu înțelege turma care votează la foc automat: nu se caută reforma, ci subiectivizarea, accesul unora la butoane pentru binele și iluziile personale.

Nu facem apologia sistemului. Dar subliniem că nu se poate instaura haosul cu votul celor care nu sunt în stare să enumere competențele unor instituții (președinția, guvernul, CCR) sau proiectul de țară al României. Așa, discutabil, fragil, contradictoriu cum e. Căci în campania electorală nu s-a discutat cum să reformăm sistemul, ci pe cine demitem. Arderea vrăjitoarelor de către altele, ahtiate de senzațional. Nici măcar de putere. În paranteză, vom menționa o comparație plină de învățăminte: cu doar două zile înaintea României, Marea Britanie a votat în alegeri locale/regionale. Marele șoc, continuându-l pe cel al alegerilor generale de anul trecut, a fost că partidul Reform al extremistului Nigel Farage a câștigat mandate în fostele fiefuri ale conservatorilor și, parțial, ale laburiștilor. Reform a obținut 593 de poziții (fără să fi avut vreuna, înainte!) în timp ce Conservatorii au pierdut 574 iar Laburiștii 172. Aparent, o altă mișcare „antisistem”. Practic, trebuie spus că sistemul funcționează, că avem și liberal-democrați care și-au sporit influența cu 141 de noi poziții, și Verzi, și Conservatori, și Laburiști care și-au păstrat o serie de locații, iar guvernul nu este pus sub semnul întrebării. La noi, majoritatea candidaților aveau pe prima pagină a agendei lor politice demiterea guvernului, fără a spune cu ce partide ar crea noua majoritate. Nu discutăm prestația de premier a lui Marcel Ciolacu, dar subliniem că fragmentarea socială și încrâncenarea hrănite de această campanie electorală mult prea încărcată vor face extrem de dificilă formarea unei coaliții viabile.

Nu în ultimul rând, asistăm la o „ceartă postadevăr”. Discuțiile nu au loc pornind de la realitatea „reală” — rolul Comisiei Europene, avantajul fondurilor structurale sau chiar Tratatul de aderare a României la UE —, ci se perorează în baza „realității subiective”, a ceea ce crede fiecare că este Europa, a ceea ce a spus vecinul, ce a citit pe social media sau chiar ce vrea fiecare să extragă din fapte. La acest nivel, dialogul însuși este suprimat și se instalează un haos conceptual, instituțional, geografic — în sensul definirii est/vest. Fiecare așază harta cum îi convine, nicidecum nu discutăm pe același desen.

Diagnostic

Știm cine a intrat în turul al doilea. Întrebarea e cine merita și dacă merita cineva. Luăm lista pe rând, în ordinea „sosirii” relevante. George Simion susține că nici măcar nu a candidat în nume propriu, deci e greu de presupus cum ar vrea el să conducă o țară vreme de cinci ani. Desigur, atunci când totul în jur depășește capacitatea ta de înțelegere, recurgi la „oglindă, oglinjoară”, cine e cel mai frumos/deștept/util din țară? Aici e locul în care naționalismul retoric intră în joc cu iluzia că va înlocui doctrinele politice, morale, juridice. Un suveran(ist) despre care se spune că a privit rezultatele din Viena, fără să se considere succesorul lui Franz Joseph. Dar care are sarcina să „închidă arcul suveranist” deschis de Fico și continuat de Orban și Dodic. Nicușor Dan merită tot respectul pentru performanța, deloc facilă, în matematică. Dar exercițiul prezidențial presupune politică externă (în care lacunele se țin lanț) și securitatea țării. Mereu a declarat că mizează pe „calificarea la locul de muncă”, ceea ce la Cotroceni e deja aproape imposibil: job-ul te aruncă în vârtejul unor evenimente aflate în derulare, vârtej care te lovește de toate capcanele dacă nu reușești să ții vâsla în marja ta de interes. Să presupunem că va primi „lecții intensive” și sprijin din Franța. Dar, prin aceasta, va fi util pe moment și extrem de periculos pe termen mediu și lung, alimentând acuzațiile extremei drepte. Desigur, în actuala configurație a turului II, nu avem opțiuni, ci, mai curând, strategii. Crin Antonescu a fost „văzut” drept simbol al sistemului. Iar scuza deconectării lui de acum zece ani a fost destul de slabă. Cu toate că a avut, de departe, cele mai bune discursuri (grație experienței sau unor consilieri profesioniști), Crin Antonescu a plătit factura USL-ului. Ar fi putut asigura o stabilitate de fond în marja căreia să se facă reformele obligatorii, atât în partide, cât și „în sistem”, dar memoria colectivă nu iartă. Cât despre Victor Ponta, după dezvăluirea legată de inundații, ar fi fost cuviincios să iasă din cursa electorală, din proprie inițiativă sau îndepărtat. Faptul că a avut alt obiect al muncii se reflectă din plin în rezultate și în cutremurul care ne paște de după colț. Ceilalți candidați, din păcate pentru democrația sau civilizația noastră (?), nu au făcut nici măcar figurație, cu toate că ar fi trebuit să pună în discuție probleme grave, pe care candidații cu miză s-au ferit să le pronunțe. Asta numai dacă ar fi vrut să aibă, și ei, ceva de spus. Dacă ar fi avut vreun sens intrarea lor în cursa prezidențială.

Iar bolile cronice nu țin doar de candidați. Partidele politice nu au făcut nici cel mai firav gest de reformă/redefinire, măcar după alegerile din toamnă. Nimeni nu a fost deranjat, nimeni nu a schimbat nimic. Nici intern, nici în perspectiva campaniei prezidențiale. Inerte, repetitive, lipsite deja de credit electoral, partidele s-au legănat în utopiile care le țin/țineau în viață, în rețelele de influență și interese mărunte. E firesc că electoratul vrea altceva, chiar dacă e nerațional să arunci totul la coș, dintr-odată. Pe fond, oamenii au dreptate. S-a tot vehiculat formula „de ce tot aceleași partide, mai vrem și altceva!”. Iar aici intră în boxa acuzaților nu doar oamenii politici, ci și intelectualii care se simt bine vorbind dar nu mai conving pe nimeni. În speță, nu am auzit discuții pe tema „tot ăia” sau „alții”. S-ar fi putut invoca Elveția, cu aceleași partide de peste două secole și o stabilitate și prosperitate de invidiat; s-ar fi putut invoca Germania și Austria, care au avut stabilitate când au mizat „tot pe ăia” și au ajuns pe marginea prăpastiei când au încercat să experimenteze. Dar nu, intelectualii, iar nu specialiștii au tot repetat mesajele „antisistem”. Specialiștii tac pentru că, dacă mai sunt prin țară, nu interesează pe nimeni, iar intelectualii care vorbesc mereu și pretutindeni spun aceleași refrene, fără explicație. Iar poporul ia ce poate sau ce dorește din discurs.

Școala și media sunt alți vinovați, cu rechizitoriu lung cât slaba lor prestație în ultimii 35 de ani. Prea puțin s-au ocupat să explice elementele democrației și extremismelor, să avertizeze asupra riscurilor, să creeze ceea ce se numește cultură politică, eventual cultură civică. Mai mult hei-rup-ist, în momente speciale sau în urma unor evenimente tragice. Noile generații ies complet nepregătite pentru viața publică, pentru exercițiul cetățenesc sau, scuzați tupeul, pentru asumarea unor obligații civice. Chiar mai rău, de multe ori, profesorii sau presa încurajează derapajele politice, unii din dorința de a ieși cumva în evidență, din neputința de a evalua efectele toxice pe termen lung, alții, din goana după vizibilitate și bani. Prea puțin putem nota în dreptul educației pe care ar fi trebuit să o facă, rolului lor de neînlocuit în consolidarea democrației și a dialogului social.

Capcanele contrarevoluției

În primul rând, observatorii (onești sau partizani) au declarat că scrutinul s-a derulat corect. Nu contestăm afirmația la suprafața ei, nu avem date și nici interes. Este vorba despre procedură pură. Nimeni nu urmărește în ce măsură oamenii au votat cu mintea lor sau cu sirenele propagandei ce le picură în urechi precum „oglinda/oglinjoara”. Problema de fond nu interesează pe nimeni. În teorie, vorbim despre democrația electivă (formală, realizată, iată, și la aceste alegeri) și democrația consolidată — acolo unde urmărim funcționalitatea presei, a instituțiilor, libera opțiune, fiziologia societății civile, respectarea sensului legii. Un scor de 40% în favoarea unui proiect subiectivist-revanșard nu spune lucruri flatante despre evoluția democrației noastre, după trei decenii de expunere la modele de bune practici.

În al doilea rând, rezultatele alegerilor din 4 mai ar trebui să aducă demisii pe bandă rulantă. La toate nivelurile, căci e neverosimil să auzi lideri de partid lamentându-se că nu mai au priză la membrii de partid. Rezultatul straniu al coaliției de guvernare, precum și „puciul” din USR delegitimează aceste partide, împreună cu funcționarii lor din posturi de primar sau din consiliile județene. Pe de altă parte, cu un guvern interimar și un tur doi amenințător, tocmai evoluția politică firească trebuie ținută în frâu. Stabilitatea va trebui să primeze în fața nevoii de reformare a structurilor politice și chiar a instituțiilor, cu asupră de măsură dacă ne gândim la ținta de deficit bugetar. Doar că, astfel, moralitatea și identitatea politică a partidelor vor fi din nou suprimate pe termen greu de definit. Față de rezultatul de duminica trecută, demisia unui lider de partid va fi un fulg dintr-un aisberg, în condițiile în care armele oricărui aisberg se simt când e prea târziu. Dacă ne amintim că școala și chiar structurile interne ale partidelor nu s-au ocupat să formeze noi politicieni, nicidecum o nouă filosofie strategică în baza căreia să se realizeze această obligatorie primenire a clasei politice, riscăm să oferim întregul „sistem” tocmai celor care vor să arunce în aer nu doar o instituție, ci întreaga noastră istorie postdecembristă.

Căci am făcut o revoluție, aici, la Timișoara. Am luptat pentru valori și principii. Acum vom opta în turul secund nu între doi politicieni, ci între două entități împinse în spațiul public, umplute cu iluzii, cu simboluri și speranțe: unul se crede salvator dintr-un naufragiu pe care tocmai el și ai lui îl pot provoca; altul e îmbrăcat ca un brad de Crăciun cu o agendă politică pe care nici nu are timp să o citească, dar despre care se speră că îi va aduce sprijinul cancelariilor importante și, prin aceasta, iertarea „păcatelor” nației de a fi pus pe jar întreaga lume civilizată. În 18 mai se va vota straniu: simbolic-impresionist, de o parte, strategic și ultra-rațional, de cealaltă. Greu de prezis cum va putea rațiunea să tempereze avalanșa sentimentaloid triumfalistă; grea aritmetica rațional-irațional! Majorității românilor nu le place matematica, deși le-ar oferi un plus de logică, de algoritm, de înțelegere. Fără ele nu putem avea nici valori, nici principii, deci nici libertate. Or, în acest punct, totul se transformă în contrarevoluție, călcând cu lozinci și inconștiență peste mormintele celor ce ne-au adus libertatea și speranța. Dreptul de a ne privi în oglindă, de a înțelege cine suntem și încotro navigăm.

Laura Gheorghiu