Contra-revoluţia din 1989 nu a avut loc

239

O să încep cu o afirmaţie „proletcultistă”: Revoluţia română din 1989 a fost numai şi numai opera proletariatului şi a nimănui altcuiva! Nici a serviciilor secrete sovietice, nici a celor americane şi, cu atât mai puţin, a celor ungare!

Aserţiunea pe care o enunţ apodictic aici se bazează pe o un episod neobservat de cei care s-au ocupat de misterele Revoluţiei. Nu am citit, în documentele oficiale despre Revoluție, nicio o relatare despre întâlnirea pe care Ion Coman şi Ilie Ceauşescu au avut-o cu cadrele militare în dimineaţa zilei de 20 decembrie şi, deşi nu sunt un analist al fenomenului, aş opina că atunci şi acolo s-a jucat şansa revoltei de la Timişoara. În dimineaţa acelei zile, în toiul discuţiilor, a fost introdus în şedinţă unul dintre agenţii DIA (Direcţia de Informaţii a Armatei) infiltrat în obiectivele industriale de pe Calea Buziaşului. Fusese trimis să culeagă informaţii despre starea de spirit în rândul muncitorilor fiindcă Partidul dorea să ştie care este poziţia proletariatului, dorea să afle cum dezaprobă şi înfierează actele extremiştilor şi agenturilor străine de la Timişoara. La îndemnul lui Coman de a istorisi adunării ce se întâmplă pe Platformă, militarul a articulat cu greu: „Au ieşit. Oamenii au ieşit din fabrici”. „Cum au ieşit? Care oameni? Muncitorii?”, a întrebat Coman extrem de îngrijorat. „Da, muncitorii”, a îngăimat acesta. „Şi ce fac?” „Vin către centru”. „Cum aşa, vin către centru?” „Aşa, vin şi strigă”. „Ce strigă”, s-a băgat în discuţie Ilie Ceauşescu. “Jos…”, şi militarul a ridicat ochii deasupra prezidiului unde stătea portretul cu pricina.

Fără să ezite, Ilie Ceauşescu a ordonat imediat ca unităţi ale armatei să se deplaseze de urgenţă în obiectiv pentru a stopa afluirea demonstranţilor către centru şi, cu un ton sec, a cerut deschiderea focului în plin, fără somaţie. Numai că ordinul a fost revocat în secunda următoare de Ion Coman, ierarhic superior. „Vă daţi seama ce ordonaţi, tov. general? Cum o să tragă armata în muncitori?”

Şi aşa a şi rămas. Armata nu a primit ordin să bareze drumul muncitorilor către centrul oraşului fiindcă mitologia „partidului clasei muncitoare” a funcţionat exact în momentul în care Ceauşescu avea cel mai puţin nevoie de o asemenea „mistică” a rădăcinilor „pure”.

Dar ceea ce mi se pare încă mai ciudat este faptul că pentru Ion Coman sintagma „partidului clasei muncitoare” era o realitate vie, cutremurătoare, în timp ce pentru noi, aproape toţi ceilalţi, nu era decât un slogan ipocrit, cinic şi lipsit de orice substanţă. Să fie oare acest episod încă un prilej de reflecţie despre adevărul că vorbele au ciudatul obicei de a aduce ÎNTOTDEAUNA cu ele şi faptele?

LĂSAȚI UN MESAJ