„Conștient sau inconștient, suntem permanent creatori”. Interviu cu artista vizuală Nada Stojici GALERIE FOTO

403

Nada Stojici s-a născut la Timișoara. A făcut studiile universitare la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, secția Sculptură, devenind licențiată în anul 2004. A realizat mai multe expoziții personale și internaționale printre care: 2002 – Art club – “Radiografia sufletului”, Timişoara; 2005 – Centrul cultural German -“Ferestre”, Timişoara; 2006 – Galeria Artis – “Taine și Tainiţe”, Bucureşti; 2006 – Galeria Helios – “Tainiţe”, Timişoara; 2007 – ’27-7-27′ – Galeria Axa, Timişoara; 2009 –  Metaforme, Galeria Calina, Timişoara; 2013 – Wake-up/make-up. Papillon cafe-Timișoara; 2015- verseckte dufte, Tiny Griffon, Nurnberg; 2016 – Reticulum, Galeria Calpe – Timișoara; 2017 – Dincolo de vedere, Galeria Pygmalion; 2018 – Rămâne-mă fluturăreasa – Timișoara; 2019 – XILEM –Timișoara.

Numeroase lucrări ale artistei sunt prezente în colecții în țară și în străinătate (Franța, Germania, SUA, Canada, Olanda, Suedia).

Robert Șerban: Lucrezi cu program și consecvență sau mizezi pe inspirație și te supui fluctuațiilor ei?

Nada Stojici: M-am născut în Timișoara în anul 1980, la 27 aprilie, un pic mai devreme decât eram așteptată, dintr-o sperietură a mamei, care a căzut în vana cu apă în timp ce punea rufele pe sârmele din baie la uscat. Un moment traumatizant, căci mă dorise foarte tare, mai mult au fost sperietura și plânsul care m-au adus pe lume mai devreme un pic. Pot spune că lucrez de copil, desenatul era oaza mea de liniște și detașare față de cele din jur. Și azi am vie în memorie imaginea tatălui care îmi ascuțea creioanele cu cuțitul și îmi îndruma pașii pe hârtie. Apoi a fost întâlnirea cu maestrul Julius Podlipny, cel care, după ce mi-a văzut desenele realizate la el în casă pe parcursul unei veri, mi-a spus că trebuie să merg la școala de arte. Și bine am făcut că am ales acest drum, nu ușor, care se știe câtă maculatură și culori înghite – cu mici recompense, ca premiile la olimpiade – câte ore târzii petrecute în școală, refăcând temele după puteri proprii. Acum, atelierul este viața mea, alături de familie, de Maya și de Tiberiu Iosif Pittner care sunt în sufletul meu sădiți, frumoși și sănătoși. Inspirație e la tot pasul, viața în sine este o compoziție și o sculptură lângă care nu te poți plictisi. Rămâne să îți educi ochiul spre a rămâne deschis și păsător la tot ceea ce este în jur, lumină, relații, prieteni, natură.

R.Ș.: Ai nevoie de atelier ca să faci o lucrare, sau te poți adapta locului în care ești?

N.S.: Sigur, atelierul este activ permanent în mental. Conștient sau inconștient, suntem permanent creatori, relația cap, mână, inimă este cea care trebuie exersată și întreținută, la fel ca în sport, în scris, în chirurgie sau în altă meserie în care ne exprimăm creativ.

R.Ș.: Ai ritualuri și/sau tabieturi? Ai muze?

N.S.: Nu mai pot spune că am tabieturi, timpul acum s-a comprimat. A fi mamă este un job full-time și este rolul care are cea mai mare pondere în viața mea. Desenez cu Maya împreună, am început o serie de cărți pentru copii, cu ilustrații atipice, în sensul că mă adresez și nevăzătorilor prin planșele cu citire tactilă ale ilustrațiilor. Rămâne să le public la toamnă și să gândesc o serie de lansări pilot, sunt 15 la număr, deci este probabil că se vor întinde pe parcursul câtorva ani. Acum lucrez noaptea sau foarte de dimineață, atunci când am nevoie de liniște deplină.

R.Ș.: Lucrările tale de sculptură se bazează pe un desen, pe un plan? Dacă da, te ții de ceea ce-ți propui initial, ori improvizezi?

N.S.: Întotdeauna am iubit desenul mai mult decât volumul 3D, fiindcă este un gest spontan și liber, care se realizează extrem de repede, ca un seismograf al inimii. Restul este un efort și o caznă în măiestrii cu care reușești să îndulcești materia și să dozezi proporțiile, ritmul, culoarea pe suprafețele de joc. Sigur, nu voi uita niciodată vorbele primului meu maestru, Szakats Bela, sculptura este o cenușăreasă a artelor, care niciodată nu va ajunge să fie plătită pe măsura efortului, răbdării și timpului pe care îl mănâncă facerea ei.

R.Ș.: Îți adresez și ție, ca și altor artiste, această întrebare: a fost dificil, e dificil să fii femeie în artele vizuale din România? E o zonă de misoginism și aici, sau artiștii sunt altfel?

N.S.: Nu am simțit niciodată asta din partea profesorilor. Există în memoria mea celebra dragoste dintre Rodin și Camille Claudel. Și au fost îndrăgostelile mele, care m-au format și m-au ținut deoparte de misoginismul posibil. Auzeam, deseori, vorbe care erau complimente, de genul “fata asta are coaie”. Adică, eram talentată și cu putere de muncă, precum un bărbat. Îmi aduc aminte de prima invitație într-o tabără de sculptură, la Cărbunari. Domnul Mircea Bochiș, mentorul spiritual al taberei, mi-a trimis cartea poștală și invitația în tabără cu apelativul “Felicitări, domnule sculptor Nada Stojici…”. Bucuroasă de întâmplare și nedumerită, m-am întâlnit să sărbătoresc prima victorie în breaslă alături de colegul Horia Bojin. Am concluzionat, după câteva pahare, că era tardiv să mă bucur. Nu am mai ajuns în tabără fiindcă “tânărul sârb” Nada era o tânără, iar domnul Bochiș se temea că nu am rezistența fizică necesară pentru abordarea calcarului. Ulterior, l-am întrebat și pe Pavel Șușară, cel responsabil cu selecția – era venit la vernisajul de la București unde, mare onoare pentru mine, care aveam doar 25 de ani, eram alături de doi mari sculptori, Mircea Roman și Aurel Vlad. Domnul Șușară a fost profund mâhnit de decizia curatorului și m-a asigurat că voi ajunge în anul următor la Cărbunari. Eu, însă, nu am fost deloc politicoasă, l-am făcut misogin pe domnul Bochiș și i-am trimit o poză cu dimensiunile fizice: 1,68 metri, 68 de kilograme și brațul încordat.

R.Ș.: Brațul ei prin taberi mii de… sculpturi împarte! Nada, care sunt artiști vizuali contemporani care îți plac și din ce motive?

N.S.: Multă vreme nu am mai înțeles arta deloc, mult timp am privit-o prin prisma măiestriei, a efortului, și doar analitic. Ulterior, a trebuit să mă reînvăț să o cobor în inimă și să o înțeleg cu sufletul, pe de-a întregul. Cred că toți artiștii pățesc acest lucru mai devreme sau mai târziu în viață. Este firescul prin care creștem, prin care se deschide cel de-al treilea ochi și reînvățăm șă iubim refacerile sau prefacerile artei.

R.Ș.: Ți-am citit, recent, o postare revoltată pe facebook-ul tau personal adresată, cu manta, ca la billiard, Uniunii Artișilor Plastici și Galeriei Helios a UAP Timișoara. Reproșai că galeria n-a vândut lucrări de-ale tale, în ultimul deceniu, nici măcar cât să-ți poți plăti din ele cotizația de membru UAP. Poți să-ți explici, mai pe îndelete, revolta?

N.S.: Din păcate, asistăm la o alienare și dizolvare a acestui mastodont comunist numit UAP. Înainte exista o coerență și o autosusținere a breslei, Uniunea dădea credite în lei pentru proiectele de anvergură, un fel de burse pe care artiștii le restituiau într-un timp dat, exista fondul plastic, cu produse fără cusur… Toate au fost distruse și falimentate, asemeni tuturor industriilor românești. Nu pot înțelege cum poți să ceri pentru o amărâtă de legitimație plasticată o sumă de bani, nu mică, 380 de lei pe an, fără să oferi nimic în schimb, nici măcar să faci vânzări din galeria  orașului. Fără subvenție de la primăria orașului, cu o chirie modică, nici galeria Helios nu ar exista. În țară toate au fost închise lucru pe care l-am aflat de la noua conducere cărei mă adresasem în dorința de a fi colaborator cu produse în țară, mi-a fost necesar un timp lung să diger informația că doar UAP Timișoara mai are galerie de artă, tot ceea ce știam era apus în falimente.

În momentul de față, am 10 ani de când sunt restantă la cotizația UAP. Eu am vrut să o plătesc, gândind an de an echitabil: dar din tot ce primeam la sfârșit de an pe lucrările vândute de galerie, puteam cel mult să îmi fac un abonament RATT pe o singură linie. Trist, dar adevărat. Totuși, alte spații cu aceeași destinație reușeau să-mi vândă onorabil lucrările și fără mare efort. Nu știu care este secretul, nu știu cum pot șă fac să fie mai bine pentru toți. Am depus, în acest an, proiecte pentru finanțări nerambursabile în cultură. Sper să și pot implementa aceste proiecte și să îmi ajut și colegii de breaslă. Ar fi minunat!

R.Ș.: Cum a schimbat maternitatea – ești mama unei fetițe – relația cu arta pe care o faci? Ce ai primit, ce ți s-a luat?

N.S.: Am primit cea mai mare bucurie, multă iubire, răbdare, creativitate, prospețime în gândire, vigilență, credință și iar iubire, infiniță dragoste. Este cel mai frumos cadou pe care l-am primit de la viață prin acest copil frumos și o familie alături de care nu simt trecerea timpului. Sper șă reușim să o mărim, fie să adoptăm un alt copil. Dumnezeu știe cel mai bine.

R.Ș.: Faptul că și soțul tău e artist și că lucrați, uneori, împreună, devine un potențator sau un inhibator pentru tine?

N.S.: Am lucrat împreună pe șantiere, ne-am completat, deseori, cu discuții, au apărut și mici orgolii, inerente, dar care au făcut ca prin dialogul creat să ardem orice urmă de îndoială sau neîncredere în soluțiile plastice alese. El este un foarte bun negociator și un foarte bun vorbitor, ceea ce m-a adus în situația de a mă aprecia la adevărata valoare și de a nu mă vinde pe nasturi, cum se spune. Prosperitatea este o virtute pe care încă învăt să o atrag și să-i dau voie să mă însoțească în viață. Există undeva ascuns în subsidiarul ființei de artist, asemeni călugărilor, că arta și adevărata creativitate se nasc în pusnicie, săracie și suferință, sau, mai bine spus, în acea stare în care lispurile materiale te aduc mai aproape de esența lucrurilor.

R.Ș.: Ți-ai asumat riscul de a fi artist liber-profesionist. Adică, printre altele, să trăiești din vânzarea lucrărilor pe care le faci. Intuiesc aici și un compromis cu gustul publicului, cu dorințele și așteptările lui. Cât de dur (ca să nu zic periculos) e acest compromis pentru artista care ești? Ce cedezi, de fapt, când lucrezi ca să vinzi?

N.S.: O bună perioadă de timp am confundat celebritatea sau vandabilitatea cu validarea mea profesională. Aproape în tot ceea ce făceam exista acel gând sau o rețetă a vandabilității. Artiștii știu ce spun: sunt momentele de liniște în care îți faci autocorectura la ceea ce ai plăsmuit. Deseori exista îndoiala și revenirea asupra gestului. Nu a fost un risc, a fost ceva firesc, un spirit creativ nu poate fi înregimentat la fabrică. Îmi amintesc că am plâns în momentul în care am văzut o hală lungă, plină de femei care lucrau la bandă. Aveau spiritul frânt, timpul vândut, iubirile înăbușite.

R.Ș.: Tu ai ucenicit la sculptorul Peter Jecza, care ți-a fost și profesor. Ai ucenici?

N.S.: Doamne ferește! Foarte rar am dat meditații, iar felul meu de a fi, ca profesor, nu concepe mimetismul ca sursă de creativitate. Am fost bursieră în toți anii de facultate, cu Jecza alături nici nu putea fi altfel. La sfârșit de semestru făcea notările, ne comunica notele, întotdeauna mai mari cu 2 puncte decât meritam, apoi trebuia să susțină comisiei de profesori cele decise. Nici până în zi de azi nu știu cum reușea să negocieze notele. Jecza avea cele mai multe burse per an de studii, într-adevăr era un maestru al dialogului, știa să vorbescă și să asculte cu adevărat. Mulți ani după facultate l-am vizitat și niciodată nu mi-a creat senzația că îl deranjez sau îl distrag de la muncă, eram primită ca acasă, tot timpul cu un pahar mic de tărie, căldură și vorbe bune. Când l-am întrebat dacă sistemul meu de valori și autoevaluarea mea sunt corecte, a spus că da, firește, am simț autocritic, dar că toți studenții de la Arte ar trebui să aibă bursă pentru a-și cumpăra materiale. Dar tot el spunea că este foarte jenat să pună note, să catalogheze și să pună în cutii creativitatea. Ce sistem de valori și notare poate face asta? Cine poate spune care este cu adevărat evoluția creativă a unui individ și unde sălășluiește genialitatea? Și mare dreptate avea! Era un om frumos, solar, tocmai datorită acestei generozități și gândirii tinere care ne-a format frumos.

R.Ș.: Cum vezi viitorul sculpturii? Va mai fi loc pentru astfel de lucrări în spațiile viitorului (cele interioare, nu între stele și galaxii)? Crezi va mai exista apetență pentru artele vizuale, sau roboții vor fi atât performanți și ușor de utilizat încât le vom putea comanda ce lucrări vrem, iar ei, cunoscându-ne, le vor realiza întocmai cu orizontul nostru de așteptare?

N.S.: În curând, dacă voi câștiga unul dintre proiectele culturale pe care le-am pus la cale, voi avea șansa să lucrez cu o imprimantă 3D, folosită în realizarea bijuteriilor sau sculpturilor de mici dimensiuni, care urmează să fie transpuse în material finit – bronz. Am gândit un simpozion de sculptură de mici dimensiuni, modelaj în ceară și atelier de turnare a bronzului, până la 8 kilograme de material finit. Momentan, Timișoara este în criză, nu mai există de peste patru ani un atelier care să slujească sculptorilor, designerilor în a le transpune operele în material finit – bronz, alamă, cupru. De aceea, sper ca juriul să aprecieze proiectul din prisma originalității ideii, pentru România, și ca pe o necesitate reală a breslei sculptorilor. Cum va fi pe viitor? Sincer, cred că tot ceea ce gândim se va putea vedea ca o proiectie sau o plăsmuire 3D, iar comunicarea se va situa la cel mai înalt nivel.

Atunci nu va mai exista niciun conflict ideatic, nici neînțelegeri, imaginile vor putea fi transmise la nivel mental, asemenea unor filme pe care le vizionăm astăzi. Nimic din ceea ce noi numim comunicare și dialog acum nu va mai fi la fel. Acum e doar o formă primitivă de comunicare de care, bineînțeles, ne vom amuza copios. Nu ai idee ce sentiment de claritate și frumusețe a dialogului se va realiza în cel mai scurt timp, poate chiar în timpul vieții noastre, mai spre apusul ei. Cred că ființele cu adevărat solare și orientate spre adevăr, libertate, frumos, armonie vor putea trăi infinit mai mult, cum cred că oamenii sunt ființe care și-au pierdut aripile din cauza păcatelor strămoșești. Atunci vom putea decide când și cum vom muri, unii poate niciodată dacă vor duce o viață vie, adevărat curată în faptă și gând, fără invidie sau negreală sufletească.

LĂSAȚI UN MESAJ