Conflictul identităților

80

Tema identității e veche de când lumea, pentru că omul, ridicându-și privirea spre înalt, s-a descoperit pe sine mic, slab și necunoscător. Nu e deloc hazardat să recunoaștem că, prin asocierea unei identități, el încearcă să iasă din această dimensiune spre a-și putea face existența suportabilă. Dincolo de vreo exprimare cu iz filosofic, să privim doar în jurul nostru și vom auzi, suficient de des, avertismentul: „nu te da mare”, cu varianta „cine te crezi” sau „visezi”. La nivel colectiv, oamenii și-au asumat identități religioase, sociale, etnice numai și numai pentru a se sprijini de acestea în efortul ieșirii din anonimat. Iar conflictele, în marea lor majoritate, au provenit și provin din neputința de a acomoda pretențiile tuturora într-un spațiu cognitiv sau doar teritorial, oricum limitat.

Am privit evenimentele ultimelor săptămâni cu moderată curiozitate, dar am primit din partea cunoscuților lovituri încărcate de ură și neputință. M-am întrebat ce-i unește în încleștarea lor, ce vor, de fapt, toți acești oameni triști, vlăguiți și disperați. Răspunsul e unul dezarmant, dar complex: problema propriei identități. Aparent, mulți dintre contemporani sunt acum „separați” în tabere, în funcție de poziția lor față de războiul din Ucraina și, cu intermitențe, în funcție de alte teme ce apar și se ascund în prim-planul vieții zilnice. E firesc sa fie astfel — ceea ce e total nefiresc e înverșunarea, absolutismul, dorința de a distruge tot ce nu le e identic, tot ce îi chestionează mai profund de primul strat de auto-utopii, tot ce nu pot domina. Alteritatea, diversitatea, necunoscutul. Și m-am gândit că tăria reacțiilor de acest fel, mobilizarea, pluralismul argumentelor sau sărăcia lor pot fi considerate indicii privitoare la mersul vieții politice interne sau internaționale, la viitorul lor și al nostru în cadrul unei comunități sau în negarea ei. În fața acestei ipoteze, s-au derulat evenimente, în ritmul sau nepăsarea lor istorică. E foarte posibil ca tocmai evenimentele să fie stârnite de neputința aceasta de a formula o identitate convenabilă, generând, în contrapartidă, interpretări opuse, contondente chiar, asupra unor detalii care ar fi putut fi deja general acceptate.

Așadar, cu acest titlu de „întâmplări”, de jocuri ale istoriei, ultima perioadă ne-a formulat public următoarele întrebări: regiunile, cu precădere cele istorice, pot „răsturna” carul mare naționalist sau îi sunt puncte de sprijin. Personaje principale: Donbas, Luhansk și, recent, desigur Transilvania, pe un fular devenit celebru. Mai precis, sunt Donbas și Luhans destul de rusificate spre a demonstra fără ezitare teza Russkkiy mir, este Kievul un oraș eminamente rusesc, cum susținea Dimitri Medvedev, sau, dimpotrivă, anotimpurile care au trecut fără să le fi observat noi cu atenție au modificat identitatea/au creat identitatea care contrazice povestea oficială?

O a doua întrebare, lărgește ușor definiția regiunii, arătând spre Grupul de la Vișegrad. Mai este acest grup o realitate? A fost? Va deveni el un V3 excluzând Ungaria lui Orbán? Practic, de la invazia rusă în Ucraina, Grupul de la Vișegrad a intrat în amorțire, Orbán și Kaczynski fiind, acum, pe poziții ireconciliabile. În pauza nesperată, Cehia și Slovacia s-au mobilizat exemplar nu în jurul cuiva sau împotriva cuiva, ci, cu ochii pe propria lor istorie/identitate, au înțeles esențialul. „Istoria noastră și președinția UE (pe care Cehia a preluat-o în luna iulie) ne oferă o datorie specială de a susține Ucraina împotriva agresiunii ruse”, declara, zilele trecute, doamna Marketa Adamova, președinta Camerei Deputaților de la Praga. Cum bine știm, Viktor Orbán a încercat să joace dublu, votând sancțiunile UE contra Rusiei, dar făcând tot posibilul să le blocheze sau diminueze efectele. Recent, oficialii maghiari au amenințat că vor ridica veto-ul lor împotriva propunerii Comisiei Europene de a oferi Ucrainei o finanțare de 18 miliarde de euro. Desigur, putem citi aici frustrarea Budapestei în fața blocării fondurilor de reconstrucție și reziliență, dar naționalismul rigid, forțat, strident opus oricărei colaborări de bun-simț nu poate produce efecte pozitive. „E greu de înțeles cum pot ungurii permite așa ceva după ceea ce s-a întâmplat în 1956”, sublinia aceeași Marketa Adamova. Nu e singura voce care exprimă nedumerirea aceasta. Ce înseamnă naționalismul dacă nu operează cu aceeași definiție și cu privire la alții? Un singur naționalism acompaniat de dispreț pentru tot restul? Să înțelegem că naționalismul acesta e, de fapt, o mască pentru egoism, xenofobie, negare și impunere? „Orice naționalism e o amenințare”, conchide doamna Adamova.

Iar de aici până la bucuria anumitor naționaliști nu mai e nicio clipire. Naționalismul celorlalți, desigur, e o amenințare, vor spune, repetând zgomotos, în timp ce naționalismul nostru e benefic, mesianic, absolut firesc. Să aruncăm o privire în jur, între prieteni, colegi, în presa din țară, în pretinsele discuții de pe platformele de socializare. E firesc ca România să aibă pretenții, e firesc ca Serbia sau Ungaria să aibă pretenții, e nefiresc ca alții să se apere, să-și dorească propriul stat în care să își caute, să își formuleze identitatea. Noi, naționaliștii ăștia atotștiutori, putem da definiția noastră și a celorlalți, desigur în termeni antagonici, într-o ierarhie a meritelor și tradițiilor abil construită propagandistic, în timp sau ad hoc. În acest context, naționalismul, desigur, este binevenit, necesar și hrănitor, orice proiect sub-național sau supra-național constituind o sfidare, o erezie, o construcție falsă. Intră aici, de-a valma, Uniunea Europeană și regiunile istorice, OSCE — când nu avem imediat nevoie de vreo susținere, NATO, Consiliul Europei și euroregiunile, și câte și mai câte pot fi scornite și contestate. Iar dacă geografia nu ne-ar oferi suficiente bătăi de cap, să ne dea un spațiu atât de restrâns pentru pretenții atât de nelimitate și aflate în continuă redefinire, iată, mai vine și timpul să modifice și să relativizeze definițiile noastre bine drămuite. Mai este, azi, naționalismul unul eminamente etnic, menit a proteja pe unii contra tuturor și a învrăjbi pe toată lumea? Greșit, a fost „inventat” naționalismul civic, cel al apărării comunității cu diversitatea, cu variantele, cu dilemele ei. Naționalismul grupului de apartenență, care poate fi protejat numai prin dialog cu celelalte grupuri, prin schimburi culturale, economice, politice, prin aderarea la principii mai solide, mai înalte și mai cuprinzătoare. De multe ori par mai cuprinzătoare decât poate percepe mintea propagandiștilor, e drept. Dar, de multe ori, „narcisismul micilor diferențe”, cum numea Michael Ignatieff naționalismul etnic, poate fi inclus, îmblânzit și chiar depășit prin aderarea comună la obiective și identități mai ofertante. Ar fi putut fi cazul identității europene dacă liderii triburilor mărunte nu ar fi ținut lumea în locul pe care ei îl pot domina prin coerciție sau îndoctrinare; ar fi putut fi cazul Vișegrad, dacă interesele private, adică extrem de mărunte, nu l-ar fi ucis pe Abel. Cu siguranță, modul în care definim identitatea de grup, prin deschidere către alții sau prin ermetism, spune multe despre capacitatea noastră de înțelegere și de relaționare. Dacă tot ce te reprezintă este frustrarea, neputința, ura, cu siguranță te vei închide în colivie aruncând cu venin în toți și în toate. Nicio soluție nu ți se va părea suficient de ofertantă pentru că niciuna nu te va putea extrage din limitele lumii tale. A te bucura de necazurile altora, de dramele și suferințele lor nu spune nimic altceva decât că ești, tu însuți, incapabil să exiști altfel decât prin crimă, prin negare, prin anularea a tot ceea ce nu ești tu însuți. Și nu vei putea deveni. Aici, undeva intrăm într-o incredibilă aglomerație. Tot ce evoluția minții umane a lăsat în urmă, din ignoranță, din lene, din refuz, se adună la această poartă a contestatarilor care exultă în fața crimei ca în fața unui act dorit, dar inaccesibil. O revoltă oedipiană cutreieră societatea noastră și hrănește această masă ce nu are a spune altceva în contul propriei identități decât negarea: celuilalt, a celorlalți, a altor grupuri, culturi, limbaje.

Să fim obiectivi, în războiul Rusiei împotriva Ucrainei nu avem de-a face nici cu ideologie, nici cu teritoriu, nici cu naționalism! Este o tragică neputință a Rusiei post-sovietice de a-și formula identitatea și profilul. Pentru că este o tragică luptă internă a celor ce și-au pierdut utopia și opium-ul care o susținea și nu au reușit să-și găsească nicio ancoră în lumea cea nouă. Iar neputința aceasta pare a fi sfidată de eforturile, uneori mai evidente, alteori diluate ale ucrainienilor, balticilor, Moldovei sau a regiunilor din Rusia asiatică de a-și formula și afirma o identitate post-sovietică. Rusia post-sovietică este (în continuare) o federație atipică, una profund asimetrică și, de aceea, inconsistentă identitar. Știu și liderii ei, cum știu și locuitorii imensului stat, că, în spatele unor lozinci cu iz pre-revoluționar, de secol XIX, nu a mai rămas decât dezolarea post-ideologică și un vid de legitimitate. Orice om cât de cât rațional înțelege că nu poate exista o națiune rusă la dimensiunile Federației Ruse, astfel încât se impune emergența unui număr destul de mare de identități — culturale, religioase, etnice, civice. Și, probabil, o identitate politică ar putea lega toate aceste portrete, după modelul Indiei sau Chinei, numai că, se pare, și această identitate lipsește. Nedumeriți dacă trebuie să salveze un status quo, o rețea de interese sau o ideologie, politicienii ruși au pierdut din vedere exact crearea acestei identități comune. Privind în jurul nostru, în România sau în Europa, vedem incredibil de mulți oameni susținând războiul, aplaudând moartea fără să priceapă că ei înșiși au un deficit important de identitate odată ce umbrela ideologică a fost dată la o parte. Pentru că, în fața valurilor de refugiați, nu doar din Ucraina, ci și din Rusia, ar fi urgentă o introspecție care să spună răspicat cine, ce anume este Rusia aceasta din spatele războiului și cine sunt cei care pleacă lăsând totul în spate. Sau poate lăsând tocmai vidul de legitimitate și de coerență. Cu alte cuvinte, pe cine sau ce anume sprijină cei ce contestă existența Ucrainei ca stat, dreptul unei națiuni de a ocupa o porțiune de hartă și de a avea un discurs. Sunt cei care, aici și prin cotloanele Europei, ar fi gata să vândă libertatea pe două grade în termometru, de fapt, pe multe grade în percepția lor despre ei înșiși. Știm cum se numesc și știm că nu pot. Dar identitatea e un pariu pe cont propriu, în cele din urmă. Sau nu?

Nu, se aude de dincolo de ocean. Recent au avut loc alegeri „mid-term”, la mijlocul mandatului prezidențial. Au fost confruntări pentru Senat și Camera Reprezentanților, pentru conducerile multor state federate, pentru legislativele lor, pentru Curțile Supreme din aceste state, pentru primari și pentru căpetenii de trib. Desigur, atenția maximă a fost concentrată pe Congres pentru că urma să dea indicii despre susținerea sau nu a politicii președintelui Biden. Se specula un „imens val roșu”, adică o revenire în forță a republicanilor care, însă, au preluat doar Camera Reprezentanților, cu o majoritate fragilă. Au doar un mandat peste majoritatea simplă de 50%. Pe înțelesul european, naționaliștii sperau să câștige detașat spre a putea opri sprijinul SUA pentru Ucraina. În fapt, naționaliștii și centriștii sunt la egalitate cu democrații, având un fragil avans în Senat. Ceea ce trebuie remarcat: susținătorii lui Donald Trump au pierdut lamentabil, adică ceea ce în Europa s-ar numi: extrema dreaptă a fost respinsă. Cei ce au obținut susținere fac parte dintr-un grup al oamenilor cu discurs rațional, echilibrat, argumentat. Adică al celor conștienți de puterile și posibilitățile lor, iar pe acest fond, de nevoia/datoria de a dărui, de a sprijini, de a intra în dialog.

Sentința, în acest proces social, nu putea veni mai bine decât din partea marilor organizații internaționale deținătoare a puterii de negociere și de diseminare a valorilor modernității. După Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (13 octombrie), care a declarat Rusia un regim terorist, a venit rândul Parlamentului European să propună votarea, în 23 noiembrie, a unei rezoluții similare și, respectiv, a Adunării Parlamentare a NATO să declare în 21 noiembrie Rusia drept stat terorist, propunând înființarea unui tribunal internațional specializat în crime de război. Prin aceste voci, apele par a se despărți. Nu poți afirma la nesfârșit că toți ceilalți greșesc, mint, ucid, în timp ce tu, cel fără chip și coerență, încă lupți eroic pentru salvarea unei himere. Identitatea oferă consistență, iar moartea, chiar moartea, e reală. Numai himerele, nu.

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ