Pentru mine este foarte clar că Statele Unite ale Americii și-a luat mâna de pe Europa și cu atât mai mult de pe parte răsăriteană a acestui continent. Duse de șuvoiul necruțător al reașezării istoriei, țările est-europene și, în mod special, cele din Balcani se văd pur și simplu abandonate. În câteva săptămâni, ele au ajuns în situația de a-și pune toate speranțele în partenerii vest-europeni, în încercarea de a-și domoli teama aproape de necontrolat față de pericolul pe care îl simt venind de la Est. Pentru că, de decenii, li s-a tot spus acestor state ieșite din comunism în cursul anului 1989 că în Federația Rusă nu poți avea încredere și că, oricând, realitatea geo-politică regională de dinainte de căderea Zidului Berlinului s-ar putea întoarce, din dorința și cu intervenția Moscovei. Sunt ani buni de când, exceptând Ungaria sau Serbia, poate și Bulgaria, niciunei țări din estul Europei nu i s-a mai îngăduit să întrețină relații măcar cordiale cu rușii. Nici chiar la un nivel minimal, cât să păstreze măcar un modest canal de dialog, în condițiile în care — toată lumea o știe! — istoria unei națiuni nu poate fi disociată de locul geografic în care îi este dat unui popor să trăiască. Iar un astfel de loc are vecinătăți și, implicit, vecini.

Știu că, pentru rândurile de mai sus, unii dintre cititorii mei și poate chiar unii dintre colegii mei (universitari sau juriști practicieni) mă vor critica, ba chiar mă vor certa, grăbindu-se să-mi reproșeze că ceea ce gândesc eu este potrivnic valorilor definitiv asumate de Națiunea Română după 1990. Cu toate riscurile, îmi permit să le răspund că, în istoria politică a lumii, nimic nu a fost și nici nu a putut pretinde să fie veșnic. În seara în care scriu aceste rânduri, deja devenise știre că un oficial american vorbește cu subiect și predicat despre retragerea Statelor Unite din ONU, dar și din NATO. Sper că, cel puțin în privința ultimei organizații, știrea nu se va confirma. Dar eventuala plecare a Statelor Unite din Organizația Națiunilor Unite duce automat și la părăsirea de către această mare putere a Consiliului de Securitate al ONU, forul în care cinci mari puteri ale lumii (SUA, Federația Rusă, Republica Populară Chineză, Regatul Unit al Marii Britanii și Franța) luau decizii unanime și — mai important decât atât — (se) puteau bloca reciproc prin exercitarea așa-zisului drept de veto, astfel că, în lipsa consensului, nicio hotărâre de impact pentru Mapamond nu putea fi adoptată. În viitor, nu va mai fi așa. Odată cu plecarea Statelor Unite din ONU, practic nu va mai rămâne nimic din arhitectura postbelică a relațiilor internaționale. Riscul este major. S-ar putea să asistăm nu numai la o „regionalizare a puterii” și la constituirea unor multiple „sfere locale de influență”, ci și la apariția și cultivarea unui climat internațional în care aproape toată lumea se va simți îndreptățită să suspicioneze pe toată lumea. Un soi de bellum omnium contra omnes. Ce poate face Europa Răsăriteană într-un astfel de context?

O soluție ar fi aceea a unei și mai profunde integrări a statelor membre în Uniunea Europeană. I-am auzit și chiar citit pe cei mai optimiști care cred că o integrare din ce în ce mai profundă a statelor membre ale UE și, mai ales, a celor răsăritene, până la atingerea unui model federal de tipul Statelor Unite ale Europei, ar putea să „compenseze” pierderea interesului american pentru Bătrânul Continent și să asigure fostelor țări comuniste din Est garanțiile de securitate de care au atâta nevoie. Concret, un astfel de drum ar scădea considerabil riscul ca Răsăritul Europei să reintre în sfera de influență a Federației Ruse. Alții, mai puțin optimiști, cred că statele est-europene ar trebui să se înarmeze serios și, totodată, să încerce să amelioreze relațiile cu Moscova, fie prin intermediul Turciei (care, în ochii Rusiei, se bucură de respect și chiar de o oarecare încredere), fie prin cel al Ungariei ori prin cel al Serbiei (țări ce cultivă o relație prietenoasă reciprocă cu Federația Rusă). Deși s-ar putea ca și unii, și ceilalți să aibă dreptate, îndrăznesc să cred că nici soluția optimiștilor și nici cea a pesimiștilor nu este absolut infailibilă.

Scenariul 1: Relația Estului cu Vestul Europei nu a fost niciodată una de deplină încredere. Pentru mai vechii membri ai Uniunii Europene, interesul de a întreține o relație cel puțin cordială cu Federația Rusă este unul capital. Resursele ieftine vin din Rusia, iar economiile unor țări ca Austria, Germania, Italia sau Franța au nevoie ca de aer de aceste resurse. Dacă, pentru a le obține la prețuri rezonabile, acestor mari puteri li se va cere de către Federația Rusă să manifeste îngăduință în cazul de imixtiune a Moscovei în viața politică sau economică a țărilor din Răsăritul Europei, cel mai probabil aceste mari puteri din Vestul Europei o vor face. Până la urmă, capitalismul trebuie să funcționeze cumva, iar fără resurse accesibile nu are nicio șansă. Oare nu așa gândește și America dlui D. Trump, în relația cu Ucraina? Oare nu pentru resurse l-a certat pe dl V. Zelenski în Biroul Oval, în fața ziariștilor?

Scenariul 2: Înarmarea țărilor din Răsăritul Europei și, totodată, încercarea lor de a relua sau îmbunătăți relațiile cu Federația Rusă nu aduc neapărat liniștea pe care și-o doresc mai toate aceste țări, dar o pot aduce. Până la urmă, în pofida tragediei prin care trece Ucraina, s-ar putea ca realismul politic să-i facă pe europenii din est să se gândească la faptul că liniștea e mai bună decât dreptatea. În absența unui sprijin militar efectiv și substanțial al Statelor Unite, niciuna dintre țările est-europene nu poate face față unei confruntări cu Federația Rusă, iar drumul ales de dl Trump în politica internațională pare să pună sub un serios semn de întrebare posibila activare, la nevoie, a art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, în beneficiul țărilor europene foste comuniste care, astăzi, fac parte din NATO și care ar putea fi agresate de Federația Rusă.

Închei prin a observa că, din nou, Răsăritul Europei a ajuns să se confrunte cu propriul său destin. Complicat, tragic și implacabil, în egală măsură, acest destin a fost și va continua să fie croit de vecinătățile ce i-au fost date, dar și de calitatea — nu întotdeauna foarte bună — a celor care au cârmuit statele din această zonă. Privind la harta acestui Răsărit, nu ai cum să nu simți frământările, dramele, durerile și chiar izbânzile care au marcat istoria popoarelor ce se încăpățânează să trăiască în una din cele mai puțin previzibile părți ale lumii.