Cinecronica | Vortex: o lentă observație a descompunerii umane

96

Într-un ritm lent, cu secvențe uneori împovărătoare până și pentru cinefilii experimentați, noua producție a controversului Gaspar Noé revine în programul marilor festivaluri de film internaționale prin explorarea efemerității umane din Vortex. Oferind o viziune asupra internului labirintic al unei minți care își pierde ghidarea și controlul rațional, Vortex aduce ușor aminte de Amour în discursul despre demență — bazat pe un scenariu de 10 pagini și pe improvizația actorilor —, dar are un caracter unic, oferit de vocea autorului care, în acest caz, surprinde publicul printr-o ecranizare nemaiîntâlnită în arta sa de până acum.

Împărțind cadrul în două, prin tehnici de split-screen, membrii cuplului în vârstă își domină propria parte, chiar și atunci când se află în aceași încăpere, într-un joc al dinamicii mișcării tremurătoare, al imobilității absolute.

Despărțirea lor simbolizează, poate, îndepărtarea, răceala dintre ei, aceasta fiind întreruptă doar în momentul în care femeia întinde mâna după partener, în căutarea ajutorului. Soțul este interpretat de energicul regizor Dario Argento — un critic de film care este acum în căutarea liniștii, a concentrării asupra romanului său — și soția sa, Francoise Lebrun, un medic psihiatru care, neanunțat, abrupt, începe să se deplaseze în neștire, pierzând, ușor-ușor, contactul mental cu realitatea. Frica și bulversarea femeii se reflectă în ochii acesteia, în automatismul mișcărilor, în spaima provocată de nerecunoașterea familiei, dar trecutul ei din domeniul medicinei, în special al mecanismelor nervilor, o conduce să apeleze la tratamente externe, care însă nu sunt prescrise cum trebuie, iar soțul, extaziat de munca lui scriitoricească, nu observă abuzul soției. Cu gândul că este constant urmărită de o prezență — de presupus că ea se referă la soț, dar ar putea fi vorba și de cea a camerei, într-un metamesaj, ori de cea a unui produs al minții ei încețoșate —, protagonista se consideră fără de scăpare.

Copilul, acum adult, al cuplului, Stephane (Alex Lutz), se întoarce la căminul părinților, în încercarea de a oferi o mână de ajutor, denotând o maturitate de apreciat, luând în considerare viața tulburată pe care a avut-o în trecut, ca urmare a abuzului de droguri. Pe lângă asta, omul, acum în perioada de reabilitare, este responsabil cu siguranța și creșterea propriului fiu de unul singur.

Regizorul, alături de editorul Benoit Debie, conturează o constantă stare de anxietate, un peisaj claustrofobic, al imprevizibilului, al escaladării tensionate, cu apogeul sufocant atins după episoade în realitate deloc ieșite din comun, dar tulburătoare. Gaspar Noe aduce în discuție, prin creația sa, fragilitatea umană, suferința provocată de descompunerea conștientului, înainte de cea a materialului corporal, ba chiar înainte de cea a sufletului, venită odată cu finalul absolut. Conturând inevitabilul destin al fiecăruia, filmul se deschide prin numirea datelor de naștere ale actorului, respectiv regizorului, intonând, astfel, efemeritatea și, într-un final, reducerea la numere a unor întregi vieți, atât de lipsite, în fond, de semnificație.

 

 

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ