Cinecronica | The Master: puterea convingerii și credința ca medicament

102

„Dacă ai învățat cum să trăiești fără a servi un stăpân, ai fi primul din istoria omenirii.” Poate la asta s-ar putea reduce mesajul ascuns în spatele emblematicului film The Master, producția care i-a readus omagieri genialului Paul Thomas Anderson, la puțin timp după succesul filmului There Will Be Blood (2007), din 2012.

Mesajul cu trimitere politică, nihilistă în stil Michel Foucault, reprezintă doar o alternativă de descifrare, alături de căutarea unui echilibru psihic într-o siguranță familiară, ori de capturare a unor State Unite în perioada de dinainte de război, ori un joc psihlogic cu dubluri, o manipulare a publicului larg. În ciuda complexității și a incapacității de a face preziceri concrete legate de subtextul filmului, ba chiar datorită acestui fapt, The Master se dovedește a fi un proiect genial, structurat parcă pe spontaneitatea actorilor, cu relația celor doi protagoniști ca axă centrală. De aici și cele trei nominalizări la Oscar.

Joaquin Phoenix nu poate dezamăgi, în cazul acesta nefiind vorba de actorie, ci de o esență a gestualului, de o atmosferă machiavelică inertă în figura sa, gata să izbucnească haotic la nevoie. După ce a suferit, din nou, o slăbire dramatică, cu scopul de a construi un caracter osos din toate punctele de vedere, cu un chip bine conturat, el construiește un conflict între ochii mari, angelici, și bolnăviciunea provocată de alcool. Astfel ia viață Freddie Quell, un soldat marin dat afară din  armată din cauza pshiozei de care suferă, alături de obsesii sexuale și de alcoolism, care își urmărește inevitabil destinul, ca pe o lumină de far, ori, în cazul acesta, îndreptându-se către vaporul răspânditor de muzică și strălucire, ancorat accidental lângă drumul său.

Pe cât este de precipitat și agresiv Quell, pe atât este de docil, blând, dar cu forță interioară și pregătit să și-o dovedească la nevoie unicul Philip Seymour Hoffman, în rolul lui Lancaster Dodd. Cel din urmă, purtătorul pseudonimului de „maestro”, titlu ușor acceptat de ceilalți, râvnește să revoluționeze legătura dintre religie și medicină și, astfel, întreaga cunoaștere a umanității. Apelând la metode asemănătoare hipnozei psihanalitice, cu dorința de a readuce trecutul la suprafață, acesta cauzând traumele prezente, Dodd merge mai departe, implicând spiritismul, aducând aminte de culturi obscure, chiar de scientologia curentă, cel mai probabil intenționat.

Și chiar este vorba despre un cult, încercarea de a găsi noi aderenți prin împărțirea pliantelor nelipsind, ba chiar cu un mesaj convingător. Dodd dorește mai mult decât reprovocarea amintirilor ascunse în subconștient, bazându-se pe o legătură primordială, cosmică, asemenea reîncarnării, unde sufletul circulă la neinfinit, din trup în trup, influențându-l pe cel din urmă prin experiențele vieții anterioare. În ciuda scopului umanitar de a oferi pace, considerându-și practica mai eficientă decât știința medicală, exercițiile pe care le propune sunt lipsite de seriozitate, amintind mai mult de tehnici de actorie. Cu acest prilej, relația pacient-terapeut dintre Dodd și Quell dobândește profunzime, având teren de manifestare din belșug, cei doi actori, încărcați cu trăsăturile personajelor, creând scenarii infinite.

Dispus să-și sacrifice propria viață, Quell duce obsesia sa pentru maestru la extremă, obținând, astfel, poate și un echilibru, găsind un țel și lucrând la auto-depășire. În ciuda urmăritorilor care îl admiră și a stabilității pe care o răspândește, liderul de cult nu este nici el cruțat de demoni, afinitatea pentru alcool fiind domolită prin lichidele pe care Quell le combină cu experiență, ca recompensă pentru „tratament”. De asemenea, filosofia pe care o propagă pare a se contrazice de la un volum tipărit la altul, el schimbându-și dubios înclinațiile, iar aderenții fiind obligați a urmări fără a chestiona.

Este dificil să spui dacă pshiologia/religia/terapia oferită de Dodd aduce mai mult decât consolare bătrânilor fanatici sau dacă îi poate oferi un viitor dezechilibratului Freddie, cum de altfel sunt, predominant, construcțiile din domeniul realului. De necontestat este însă efectul enorm pe care The Master îl are asupra celor ce-l vizionează, încă de la premiera sa la Festivalul de Film de la Veneția, dovedind pentru încă o dată geniul lui Anderson, naturalețea lui Phoenix și pierderea enormă pe care o reprezintă dispariția prematură a talentatului Hoffman.

LĂSAȚI UN MESAJ