Controversata tematică abordată în La Maman et la putain a lui Jean Eustache a atras asupra producției o critică violentă, însă i-a și consolidat statutul de capodoperă. Ieșită din tipare pentru epoca sa, producția este rezultatul mișcărilor din ’68, aducându-l pe protagonistul francez în contact cu două revoluționare care îl determină să-și reinterpreteze morala și conduita. Într-o perioadă în care Franța încă se zbătea să conceputalizeze revoluția sexuală, filmul este mai mult decât o poetică explorare a tehnicii cinematografice, a jocului cu metafilmul și a semnificației existenței.
La Maman et la putain reprezintă o mișcare politică, încurajând la eliberarea de ce era considerat până atunci tabu, la reinterpretarea constrângerilor și interdicțiilor, la recunoașterea drepturilor femeii și la chestionarea discrepanței dintre sexe.
Parisul monocrom al monotoniei zilnice, al banalului cotidian este criticat de pasionatul de literatură Alexandre (Jean-Pierre Léaud), care, mereu ocupat, nu pare totuși a avea o profesie, ci își umple timpul cu observarea sexului frumos. Narativul, de încărcătură filosofică, metaforică, pare a se concentra pe relația în trei din vara anului 1972, în care falitul Alexandre depinde financiar, dar și emoțional de mai în vârsta Marie (Bernadette Lafont), alături de care, deși aflat în siguranță, nu se simte împlinit, încă tânjind la fosta sa prietenă, Gilberte (Isabelle Weingarten). Îngândurat și melancolic din cauza relației pierdută, el se intersectează, accidental sau, cum nu crede în coincidențe, prin decizia destinului, cu asistenta libertină Veronika (Françoise Lebrun).
Personajul masculin cult este arhetipul artistului neînțeles, care devine victima propriei strategii, confruntându-se cu independența și tăria de caracter a amantelor, el devenind, din stăpân, obiect de voier pentru sexul opus. În același timp, încearcă să aleagă între cele două femei, între materna, geloasa, grijulia Marie și enigmatica, vicioasa Veronika. Sătule să stea deoparte, lăsându-l pe Alexandre să decidă cui să-și ofere dragostea, cele două protagoniste își exagerează tandrețea și decid să se ofere total eroului, împreună, de e nevoie, bulversându-l în cele din urmă.
Dacă e să redăm declarația regizorului, producțiile cinematografice ar trebui să urmărească etape ale viețiilor indivizilor, clipe banale, nu evenimente neașteptate, iar de aici și tonul neutru al caracterelor. După Alexandre, „filmele te învață cum să-ți trăiești viața, cum să faci patul”, iar protagonistul, ca voce a sufletului autorial, trăiește mai degrabă în universul său imaginar, unde suferința capătă dimensiuni melancolice, de durată. De aici se poate face și legătura cu sinuciderea reală a lui Eustache, la vârsta de 42 de ani, moarte adesea considerată o urmare a lipsei recunoașterii din partea industriei cinematografice, care, pe întreaga durată a vieții sale, nu i-a încadrat talentul în rândul numelor monumentale, arta sa fiind văzută mai degrabă drept ceva elitist, greu de digerat. Dar este de luat în considerare și recenta sinucidere a personajului care a inspirat-o pe Marie, filmul La Maman et la putain, fie și axat pe pe evenimente banale, având, astfel, ca sursă, trauma.
