Hrăniți cu literatură și cinematografie americană de clasa B, în care gangsterii, ca protagoniști, devin, din criminali, eroi, prin a lor invincibilitate, cei trei tineri din producția Band of Outsiders a lui Godard, din anul 1964, prezintă dificultăți în diferențierea realului de fictiv. Cu scene memorabile pentru istoria cinematografiei, precum fuga prin Muzeul Luvru, arta lui Godard redefinește normele filmului prin creația sa, arthouse, aducând o producție adeseori criticată ca fiind prea ludică și de o exagerată încărcătură filosofică, irațional amplasată. Regizorul uimește însă printr-o naivitate copilăroasă, subversiv strecurată într-o tehnică nemaiîntâlnită până atunci.
Declarându-și intenția de a îmbina efectul psihologic tratat în literatura lui Kafka — acela al adaptării la un nou sistem, cel capitalist, dificil și exploatator, în special pentru cei considerați la marginea societății, pentru cei neintegrați, cum avem în cazul de față „grupul de outsideri” — cu mirajul creat de Lewis Carroll în Alice in Wonderland, filmul său dezbate, metaforic, atât menirea noului mediu audiovizual, cât și nevoia tineretului, aflat la granița schimbării, de a găsi o escapadă din cotidianul monoton, melancolic, al Parisului iernatic.
Fără a demonstra concentrare, naiva Odile (Anna Karina) schimbă priviri frugale cu încrezătorul Arthur (Claude Brasseur) și cochetează cu Franz (Sami Frey), în timpul cursurilor de engleză. Cei doi băieți, amorezați de adolescentă, nu transformă relația lor într-o competiție, ci cad de acord în a forma o triadă complicitară, în planificarea unui act de fărădelege, cu scop de îmbogățire. Pentru a fi acceptată în grupul băieților, Odile le dezvăluie că unchiul ei, Mr. Stolz, ascunde o sumă mare de bani în casă și, în ciuda reținerii, fata se lasă convinsă să îi ajute pe băieți în crima care pare banal de ușor de realizat. Fără a fi o bandă de inițiați în ale răului, cu toate că Arthur, al cărui nume, în sine, este cel mai probabil unul fals, cu un unchi violent, implicat în afaceri obscure, este capul planificării, cei trei tineri, pasionați de media polițistă, citind tare, implacabil în gazete despre acte violente, ca și cum ar vorbi despre ceva fictiv, și romanțează ideea acțiunii, cu arme și urmăriri, pierzând din vizor implicațiile reale.
Victime ale atracției violenței, adolescenții trăiesc în propria bulă, izolați de agitația Parisului, pierzând timpul și transformând fiecare fapt într-o joacă, fiecare schimb de cuvinte într-o filosofare puerilă, în ciuda încărcăturii ei intelectuale. Apelând la scene languroase, de lungă durată, concordante cu monocromaticul vizual, regizorul își surprinde protagoniștii în scene de dans aparent interminabile, repetitive, paralelizând fuga fetei cu șederea calmă a celor doi, care meditează pasiv la comiterea crimei. Cu toate acestea, Band of Outsiders nu prezintă nicio dificultate în vizionare, interesul fiind, din contră, întărit, mișcările ritmice, ciclice ale protagoniștilor lăsând timp de digerare a audio-ului acompaniator, sub forma monologului vocii autoriale, care descrie gândurile eroilor în timpul dansului. Astfel, scenele cele mai ludice și lipsite de seriozitate devin spontane reflecții interne, mărturisiri ale celor mai bine ascunse gânduri, de unde reiese atât fragilitatea îndrăgostitului Arthur, în ciuda autorității sale, lipsa de încredere a lui Odile, care vrea să denote maturitate, dar și înțelepciunea metafizică a purtătorului de nume omagial pentru Kafka, Franz. Mai mult, ca urmare a unor firi încă aflate în dezvoltare, și nu a parvenitismului, a ignoranței, triada nu se lasă descurajată nici măcar de prezența dictatorială a morții, luând-o doar ca pe o altă etapă naturală și găsind repede o continuare distractivă pentru aventura lor.
Godard nu permite în cinematografia sa uitarea că este vorba de o producție tehnică, iluzorie, cu promisiunea, la final, a unei continuări, de data aceasta amplasată într-o locație exotică, dominată de romantism mai puțin brutalizat, promisiune de altfel de neluat în serios. În același sens, Band of Outsiders despică arta de creația cinematografică, oglindită în imaginarul celor trei protagoniști, a căror realitate produsă, deși originală și fascinantă, este una artificială, de pe urma căreia adaptarea la mediul palpabil este dificilă, iar de aici și importanța separării lor. Godard își încheie filmul plin de speranță, cochetând cu realitatea violentă, printr-o nouă referință, mai degrabă la literatura și cinematografia polițiste de proastă calitate, subietul filmului fiind, de altfel, inspirat de nuvela de acest fel a lui Dolores Hitchens, într-un mod pozitiv, printr-un „moment superb”, în ciuda etapelor prin care tinerii au trecut, nimic din legătura lor nefiind slăbit (pierzând satiric din vizor, pentru încă o dată, moartea).