Tema centrală a ultimelor summit-uri europene au fost garanțiile de securitate pe care aceste state și partenerii lor le vor acorda Ucrainei după încetarea războiului. Tema nu este nici nouă, nici facilă. Geografia este potrivnică, iar diferența dintre declarațiile politice și realitatea faptică a crescut văzând cu ochii. Europa s-a trezit târziu, antrenată într-un război pe care nu îl aștepta, nu îl bănuia și pentru care nu era deloc pregătită. SUA a schimbat președintele și, cu aceasta, maniera de guvernare. Ucraina, asemeni altor state de pe fosta frontieră vestică a URSS-ului sau de lângă aceasta, știe prea bine ce înseamnă să locuiești cu pericolul la poartă. Mai mult decât alții, însă, Ucraina are pe masă Memorandumul de la Budapesta (1994), precum și Acordurile Minsk I și II. Cine le-a garantat si, mai ales, cine le-a respectat? O asemenea garanție se poate limita la angajamentele de a nu folosi forța militară împotriva acelei țări și de a sesiza Consiliul de Securitate ONU în caz de agresiune externă? Ce înseamnă azi garanțiile de securitate în contextul ușurinței cu care sunt încălcate acordurile de pace și, mai cu seamă, în contextul războiului hibrid care include toate domeniile posibile și toate tipurile de atac la care s-ar putea gândi un stat agresor? Cine e pregătit să ofere protecție împotriva necunoscutului, a inimaginabilului și cum? Războiul contemporan nu se mai limitează la un set de tehnici și armament posibil. Întrebarea reală este dacă vreun stat este pregătit să se apere pe sine și abia apoi, să ofere „garanții de securitate” unui alt stat în lupta cu un agresor deseori invizibil și imprevizibil? În acest context Europa Occidentală împreună cu partenerii participanți la „Coaliția de voință” încearcă să definească cum anume ar putea ajuta Ucraina prin „garanții de securitate”, iar în acest context, cum s-ar putea opri focul, cel puțin. Vedem că nici agresiunea nu mai este doar o „poftă” de teritorii, ci are în vedere însăși subzistența unui stat sau a mai multora din regiune. Nu mai este vorba despre apărarea unui oraș sau a unei frontiere, ci despre însăși existența națiunii sau regiunii.
Coaliția de voință
Lideri a 35 de state s-au întâlnit joi, 4 septembrie, la Paris pentru a găsi o formulă de protecție. Au participat și liderii europeni, Ursula von der Leyen și Antonio Costa. La finalul summit-ului moderat de președintele Macron și de premierul Starmer, 26 de state au afirmat clar dorința de a participa cu trupe de menținere a păcii în Ucraina, de îndată ce se va semna un acord de încetare a focului. Sunt avute în vedere atât trupe de uscat, cât și pe mare, în aer și în spațiul cibernetic. Unele din cele 35 de state au nevoie de votul parlamentului sau de îndeplinirea altor formalități interne înainte de a anunța concret modul în care vor participa la operațiuni (Germania, de pildă). SUA a anunțat, prin vocea vice-președintelui Vance, că nu va trimite trupe de uscat, dar va asigura cerul Ucrainei. Urmează ca fiecare stat în parte să definească amploarea participării și să se parcurgă toate etapele cerute de lege pentru ca, la momentul încetării focului, întregul angrenaj să fie pregătit să intre în teatrul de operațiuni. Trupele nu vor fi trimise pe linia frontului, dar vor avea misiunea să prevină izbucnirea unui nou conflict. „Vom fi neobosiți în eforturile noastre de a menține Ucraina puternică, Europa în siguranță și să obținem pacea”, declara, după discuții, șefa executivului european. Tot domnia sa a rezumat obiectivele Coaliției, așa cum au fost ele convenite la întrunire.
Cel mai important punct va fi „întărirea, fără restricții, a forțelor armate ucrainene”. Ei sunt cei ce luptă în primele rânduri, cei ce au competențe pe întreg teritoriul țării și de la ei se așteaptă primele reacții consistente. În această privință, trupele trebuie echipate cu tot ceea ce le poate fi necesar nu doar până la încheierea războiului, ci pe termen lung. Este cea mai importantă garanție de securitate. Industria de apărare europeană va trebui să ofere armatei ucrainene toată muniția și echipamentele de ultimă generație cu care trupele să poată face față oricărei eventuale lupte. În paralel, statele europene vor continua să antreneze soldați ucraineni, pe lângă cei 90.000 deja pregătiți. Să amintim că armata ucraineană a depășit de multă vreme stilistica de luptă moștenită din cultura sovietică și deja se află în avangarda înnoirilor atât la nivel tehnico-tactic, cât și în industria de apărare. „Începând din februarie 2022, Ucraina și-a intensificat producția anuală de sisteme de artilerie, pornind de la aproape nimic la peste 200 de sisteme grele pe an. Adică, de la un singur prototip la producția de masă într-un timp record”, sublinia, în aceeași zi, secretarul general NATO, Mark Rutte, la un summit destinat apărării, în Praga. Urmează ca și celelalte țări europene să-i urmeze exemplul și să formeze o industrie puternică de apărare a spațiului NATO.
Un al doilea nivel de garanții pentru Ucraina ar consta în forțele de reasigurare ce urmează a fi dislocate în Ucraina îndată după oprirea focului sau a unui acord de pace. Aici vorbim despre capabilitățile celor 26 de state membre ale Coaliției de Voință, la care urmează a se adăuga și alți doritori pentru a preîntâmpina izbucnirea unui nou conflict.
Cel de-al treilea — și cel mai complicat nivel — va fi al „unei Europe defensive puternice și credibile”. Epoca Europei civile s-a încheiat, cu regretul și neliniștea unor întregi generații crescute în epoca postbelică și, mai ales, în cea de după Războiul Rece. Europa care a crezut în puterea civilizației și a cooperării civile se vede împinsă într-o cursă a înarmării contra cronometru. „Azi, Rusia alocă 40% din buget pentru economia de război. Nu spun 14%, nu, 40%. Patruzeci. Și doar anul acesta se așteaptă să livreze cel puțin 1.500 de tancuri, 3.000 de vehicule blindate și sute de rachete Iskander”, avertiza Mark Rutte. „Avem nevoie de un salt in investițiile defensive. Vestea bună este că SAFE (n.n. — Securing Europe’s Armed Forces), fondul nostru de 150 de miliarde de euro destinat apărării este complet, cu toate cele 19 state participante depunând sumele aferente. Ambii lideri subliniază că dezvoltarea industriei europene de apărare va crea multe locuri de muncă, asigurând securitatea socială pe termen scurt și mediu, respectiv contribuind masiv la securitatea întregului spațiu (Europa-NATO) pe termen lung. „Desigur, banii nu pot oferi securitate. Avem nevoie de capabilități. Putere de foc, armament, precum și noile tehnologii. Asta trebuie să ofere industria noastră de apărare — mai repede decât oricând. În Europa și în Statele Unite. Pur și simplu, în cadrul Alianței, nu se produce suficient” (Mark Rutte).
Cum era și firesc, Rusia a reacționat energic la ideea de a vedea trupe de menținere a păcii într-o Ucraină post-conflict. Retoric, se poate formula întrebarea ce vede Kremlinul din Ucraina post-conflict. Dar, pe moment, au avertizat că orice trupă străină prezentă în Ucraina va fi considerată „o țintă legitimă” (V. Putin, la Forumul economic de la Vladivostok). La nivelul retoricii de război, Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de externe, a declarat presei că „Rusia nu ia în discuție, sub nicio formă, în niciun format, intervenția străină în Ucraina, una fundamental inacceptabilă și contrară securității”. Desigur, e dreptul fiecăruia să-și exprime poziția, iar în contextul războiului, formulele aprinse au priză mai mare. Dar, spune Mark Rutte: „de ce ne-ar interesa ce crede Rusia despre trupele din Ucraina? Aceasta e o țară suverană, nu ei decid. Rusia nu are nicio legătură cu asta. Dacă Ucraina dorește să aibă forțe de garantare a securității pe teritoriul său, forțe care să susțină acordurile de pace, e treaba ei. Cred că ar trebui să nu-l mai considerăm pe Putin atât de puternic”.
Summit-ul de la Praga
În paralel cu Coaliția de Voință, Institutul Internațional de Studii Strategice din Praga a organizat o întrunire a experților militari, avându-l ca invitat special pe Mark Rutte. Acesta a integrat discuțiile din Cehia într-un context chiar mai larg, uitându-se, peste mări și țări, la summit-ul Organizației de la Shanghai și la demonstrația de forță organizată de China cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial — latura asiatică, prin victoria Beijing-ului asupra Japoniei. În fața a numeroși lideri mondiali și, prin intermediul presei, în fața milioane de telespectatori, China și-a etalat armamentul și forțele militare într-o impresionantă paradă la Beijing. „Dar asta nu a fost doar pentru spectacolul unei impresionante parade militare în Moscova sau, precum cea de ieri din Beijing. Ci pentru a exercita influență în mod agresiv, o încercare de a restructura ordinea globală și de a submina libertatea și securitatea noastră. Asta se are în vedere”, sublinia Mark Rutte. Așadar, NATO și Shanghai.
În acest context, punctul de pornire este înțelegerea faptului că Rusia nu intenționează nici să oprească războiul din Ucraina prea curând, nici să se limiteze la Ucraina. „Rusia este — și va rămâne —, pentru viitorul previzibil, o forță destabilizatoare și confruntațională în Europa și în lume”, avertiza secretarul general NATO. Ca urmare, nu este loc nici de iluzii, nici de amintiri cu strângeri de mână cu false promisiuni. Țările alianței trebuie să-și sporească, în cel mai scurt timp, cheltuielile pentru apărare și să dezvolte industria de profil. La ultima întâlnire NATO, din luna iunie (Haga), s-a convenit ridicarea cotei la 5% din PIB pentru fiecare țară, până în 2035. Din această cotă, 3,5% urmează a fi direcționată către achiziția de echipament militar (rachete, obuze, vehicule blindate, tancuri, drone), iar 1,5 pentru dezvoltarea infrastructurii și a securității cibernetice. Până aici, lumea occidentală merge doar în paralel cu ceea ce s-a discutat la Shanghai privitor la infrastructura care leagă țările membre, la autostrăzi, căi ferate și transport cargo. „Până recent, Rusia producea mai mult armament decât toți aliații NATO, inclusiv SUA și Turcia, întregul NATO. Mult mai mult decât am fi putut noi. Iar economia lor nu e mai mare decât a statului Texas.”
De aici începe filosofia romană: vrei pace, pregătește-te de război. Iar aliații NATO se pregătesc cum pot mai bine. Cum, desigur, listele concrete de armament sunt clasificate, secretarul general a anunțat doar că țările europene ale alianței și-au mărit capacitatea de producție de șase ori față de anul 2023 și continuă să investească în noi fabrici specializate. Dând exemplul Ucrainei, care este acum unul dintre cei mai mari producători mondiali de sisteme autonome, capabilă fiind să producă mai mult de 4,5 milioane de drone pe an, a invitat specialiștii din sală să-și imagineze creșterea posibilă a capacităților de producție la nivelul tuturor statelor aliate, inclusiv SUA. Pentru a îndepărta orice suspiciuni, a subliniat că totul vine din nevoia de apărare și a asigurare a țărilor NATO în cazul unei agresiuni venite nu doar din Rusia, ci dinspre China, Iran sau Coreea de Nord. Planeta s-a îngustat enorm de mult cu tehnica militară de care dispun numeroși actori politici, astfel că „garanțiile de securitate” privesc nu doar Ucraina pe termen scurt și mediu, ci oricare țară care se întâmplă să existe pe hartă.
Interesant e faptul că, la celălalt capăt al Eurasiei, Vladimir Putin cita din Carta ONU despre dreptul națiunilor la auto-determinare, despre preeminența dreptului internațional și neamestecul în treburile interne. În acest context (?) el explica situația din Ucraina astfel: eventuala ei aderare la NATO ar constitui o „amenințare directă la adresa securității Rusiei”. Dar forțele pro-NATO ar fi organizat o lovitură de stat în 2014, prin intermediul Maidanului, și l-au înlăturat de la putere pe președintele care se opunea NATO. De aceea se desfășoară actualul conflict. Cu alte cuvinte, Ucraina o fi suverană și cu drept de auto-determinare, dar în limitele securității definite de Moscova.
Ceea ce au înțeles, în cele din urmă, liderii occidentali este faptul că adevărata miză este „viitorul și securitatea întregului continent” (Ursula von der Leyen). De asemenea, se pricepe azi că nu există conflict încheiat, ci doar temporar oprit, forțele agresoare putând oricând, sub orice motiv, reporni un atac. Mai mult, contextul războiului hibrid nici nu are nevoie de întreg ritualul intrării într-un conflict tradițional. „Hibrid e un cuvânt drăgălaș. Sună frumos, dar înseamnă atacuri cu asasinate, bruiajul avioanelor, atacuri asupra Sistemului Național de Sănătate din Regatul Unit și multe altele”. (Mark Rutte). Ca urmare, garanțiile de securitate nu mai pot fi convenții semnate și valabile pentru totdeauna, căci nimic nu poate „garanta” în fața imprevizibilului și a relativizării istoriei, conceptelor, normelor. Garanțiile acestea trebuie inventate în fiecare dimineață și regândite pentru posibilul atac de seară.
