„Ce vremuri!” — vorba de „Noapte bună!” a doamnei

169

Sunt zile dintotdeauna. Sau care par dintotdeauna. De fapt, sunt zile când soarele îmi țintuiește privirea ca farul Loganului ochii unui iepure de câmp. Și mă fixează ca pe un personaj de carpetă unde-mi e locul: în carpetă. El, soarele plutind peste bitumul de pe acoperișul sucursalei BRD. Plutind, printre frunzișul albit de sexualitate al unui plop, ca un patinator cu titlul olimpic în buzunar, la Gala Laureaților, pe ceea ce s-ar putea numi reversul unui rai al gheții (dacă o fi existând și așa ceva): patinoarul cu smoală. Caldă, la sfârșit de mai, călduță, nu încă fierbinte, cum va să fie. Și la care mă uit de pe terasa suspendată abia deschisă. Pe „Favorit”. Cum o făceam demult, pe blocul de pe care căutam cu antenele sârbii. Treći Kanal. Doar gustul cafelei e altul. Atunci, la ibric, acum, espresso. Atunci, la începutul tinereții, acum, la începutul… nu! mai bine așa: acum, la sfârșitul ei.

Și totul se amestecă, iar duminica ajută. O amintire cu alta. Una veche cu una luată prin Programul „Rabla”. Una reală, trăită, cu una visată — trăită cu atât mai mult. Până când se aprinde televizorul. Dar nu se vede  — e prea mult soare. Nu se vede nimic din finala de la Roma a Simonei Halep. Se aude, în schimb, zgura. Zațul unei alte amintiri pe care calc. Zâmbind. O emisiune despre satele din deltă. Despre ce sunt ele azi. Și, din ea, din emisiunea TVR — precis TVR! — vocea unui pescar. Edil? Nu mai știu, în fine, vocea unui localnic, regretând că străzile comunei sale nu poartă, cum i s-ar fi părut firesc pentru străzi, nume de flori, de poeți. A mea, strada, îmi spun ronțăind cristalele de zahăr de pe fundul ceștii, are nume de academician. Filolog, lingvist, istoric literar — un fel de matematician — ce zic! — un fel de astronom, de-a dreptul, al limbii poeților, dacă nu astrolog de-a binelea. Și un fel de floare a culturii române.

Apoi gândul că, dintre toate cele ce se fură, ce se pot fura, cărțile și florile — mi-a plăcut mereu să cred asta — au un loc al lor. Furtul de cărți și de flori, mai precis, e unul nobil. Esteticul bătând la fund eticul. Obsedantul etic, zdrobit de grația dăruirii unei cărți ori a unui buchet de flori. În zorii mahmuri ai unei zile cu soare, când masculinitatea cioplită de poftele nopții nu-și mai găsește bărbatul necioplit de zi cu zi în pragul casei. Iar galanteria câștigată prin furt, tot galenterie, care va să zică, se cheamă. O hoție nevinovată — să smulgi o carte de pe raftul unei librării sau un trandafir dintr-un rond. O tâlhărie pentru suflet. Pentru femeia, iubita din nevastă, nu pentru familie — ca furtul celălalt: delapidarea, evaziunea, comisionul. Chiar traficul de influență și chiar — vai! — bietul abuz în funcție, în serviciu, care nu te lasă să lucrezi pentru semeni, pentru cei care te-au ales sau pentru cei care te-au pus unde ești aleși fiind.

Dar se mai fură cărți, se mai fură flori? Mai e loc de inocență în furt?, mă întrebam în timp ce glezna lui Halep trecea, încet-încet, la piciorul unui jucător al ASU Poli. Cel cu care bătea unu, două, trei, multe cornere spre careul „Bătrânei Doamne” arădene. Prost, nici măcar până în careu, ce să mai zic de clasicul „între 6 și 11”. Asta după ce „La Vecchia Signora” piemonteză, nici acum, după atâtea și atâtea trofee, iubită mai mult decât AC Torino, lua titlul la pas. Cum, în noapte, Realul — după o partidă birocratică până în măduva oaselor lui Zidane.

Nu, cărți nu cred că se mai fură! Nici măcar lunaticii nu o mai fac. S-au însorit și ei. Ce făptură le-ar aprecia în zilele noastre cinstea pierdută astfel?! Ce ființă română, un volum de Sextil Pușcariu — strada mea?! Dar o floare? O lalea, un trandafir, poate că da! —  încercam să flirtez cu mine însumi pregătindu-mă să intru în scara blocului. Unde lacrimile, de ușurare, nu acute, nici cronice, mai degrabă blânde în continuitatea lor duminicală, ale vecinei mele de la parter aveau să mă întâmpine demn. Mărturisindu-se prin cuvinte. Resemnate, dar nu lipsite de procentajul de indignare — firesc, obligatoriu — al unei doamne în vârstă.

Aflu, desigur, că s-au furat florile. Și jardinierele domniei sale, și cele din ghiveci, între care una sau două aparținându-mi. Cele coborâte, de patru ani de când locuiesc aici, în luna mai, din scara blocului șaptezecist — cu ferestre la fiecare palier — în față, între tei. Să le priască soarele. S-au furat pentru prima dată în patru ani. Sau o dată la patru ani, când alegem?, mi-a venit să mârâi, dar mă cuprinsese torsul printre pisicile superbe de la picioarele mele. Nu într-atât însă cât să nu mai fiu capabil de un efort al rațiunii. Al logicii. Și să întreb: „Când?” „În zori!”, mi-a confirmat doamna. Da, în zori, când se fură florile de Constantin și Elena. Și când se pot vinde ușor până la căderea Constantinopolului sub Erdogan. „Ce vremuri!” — vorba de „Noapte bună!” a doamnei.

LĂSAȚI UN MESAJ