Cine spune că s-a așteptat la o victorie atât de zdrobitoare a lui Dominic Fritz este nesincer. Nimic nu lăsa să se întrevadă așa ceva, iar în seara alegerilor luciditatea mă îndemna să fiu precaut în conversațiile telefonice despre o posibilă victorie a Neamțului. În cel mai bun caz mă așteptam la o apropiere periculoasă de primarul în funcție. După ce am aflat că, după numărarea voturilor de la primele secții, Dominic Fritz era cu mult în frunte, mi-am dat seama că fusesem strașnic manipulat. Nu, nu e nimic malefic aici, ci este vorba despre un context obiectiv: fiindcă era nou-venit, toți, inclusiv cei de la USR-PLUS, vorbeam despre cum Dominic Fritz recupera constant distanța față de favorit. Mental însă, asta mă obliga să îmi imaginez cum outsider-ul vine din urmă și, gâfâind, încearcă să ajungă o… himeră.
În realitate însă, Dominic Fritz nu recupera nimic, nu alerga după nimeni, ci doar valorifica o excelentă campanie electoratului. Iar cel care se îndepărta de locul întâi, adică de el însuși, era chiar Nicolae Robu. Care, trebuie spus, a făcut tot ce a fost omenește posibil să piardă.
În loc să arate — nu să spună! — că are nevoie de cei care vor veni la urne, în loc să se vadă că realmente îi pasă, Robu continua să fie arogant, disprețuitor față de absolut toată lumea, inclusiv față de propriul partid. În loc să înțeleagă că, spre deosebire de acum patru ani, când, practic, a fost singura alegere onorabilă, acum lucrurile stau cu totul altfel, Robu continua cu îndârjire să rămână închis în bula lui de pe Facebook, să nu audă nimic din ceea ce i se spunea și să transmită, subliminal, că Timișoara e moșia lui. Și mai ales, că, orice ar fi, el tot face ce vrea.
Numai că alternativa la ceea ce este Nicolae Robu se situează exact la celălalt capăt al tipologiei sufletești: Dominic Fritz transmite empatie, e firesc, știe să asculte, e politicos, calm. Și nu, nu fac aici o laudatio a lui Dominic Fritz, ci vreau să subliniez mai apăsat că, în opinia mea, această campanie a adus o premieră absolută în istoria alegerilor din România: în loc să fie ales un program, în loc să fie cântărite realizări, în loc ca lipsa de experiență sau lipsa cetățeniei române să fie pietre de moară, în loc să se discute despre corupție sau despre scandaluri, timișorenii au privit muuult mai atent omul. Și, ca atare, a ales să trimită acasă un personaj profund dezacordat la comportament. O dovedește acest lucru și polarizarea voturilor către cei doi, dar și diferența uriașă în favoarea lui Dominic Fritz. După cum, e de observat că, de pe agenda dezbaterilor electorale, au lipsit teme cum ar fi, la București, lipsa apei calde. Sau alte aberații ale Gabrielei Firea. Asta fiindcă, se știe, și Timișoara, și Clujul, și Oradea nu mai au asemenea probleme și, implicit, nu votează hăituiți de spectrul disconfortului minim. Ci votează în virtutea unor criterii care pot părea, pentru mulți, irelevante. De fapt, pentru cei mai mulți, inclusiv pentru fostul primar.
Nu în ultimul rând, aș vrea să spun că, în ciuda tuturor iritărilor, pentru mine a fost cea mai frumoasă campanie electorală. A fost prima campanie în care PSD-ul nu a mai contat deloc. Dar deloc. Nici sateliții lui și nici diverse formațiuni extremiste ce au pâlpâit aici, în Banat. Exact așa cum au arătat și rezultatele semifinale.
În fond, e foarte plăcut gândul că se înfruntă candidații a două partide democratice, iar electoratul să prefere atât de clar eleganța, firescul, omenia și farmecul.
Ce oraș minunat ești, draga mea Timișoară!