Anul acesta, 2020, cu un nume simetric și plin de rezonanțe pitagoreice ar fi trebuit să ne aducă înțelepciune și armonie, soluții elegante la problemele publice stringente și, de ce nu?, o perspectivă nouă de abordare a întrebărilor de zi cu zi. A venit pandemia să ne țină în case, izolați sau distanțați, și tot ce a priceput omul contemporan a fost să protesteze! Nu împotriva deciziilor greșite cu care și-a viciat existența, nici împotriva urâtului din noi înșine, din fiecare, ci exterior, împotriva a tot ceea ce nu putea domina și distorsiona. O poftă nestăvilită de putere a intrat în lume și a însoțit teama de virusul medical, parcă la concurență pentru recordul de contaminări.
Tot ce putem trece în contul lui 2020 este o goană după afirmarea identitară ca instrument, ca etapă din afirmarea voinței de putere și de distrugere a tot ce este diferit, aparte sau neînțeles! Un mimetism stupid îi face pe oameni să caute să strâmbe și puținul care încă pare a sta în coordonate firești, scotocind iar în sacul cu profeții și lamentări de final de lume.
Carantina
Instituită spre a limita proporțiile pandemiei, a dus oamenii înapoi în familiile lor și în preajma identității lor personale. Din păcate, ei nu au găsit mai nimic sau nu au știut că au găsit, astfel că unii au răbufnit contestând existența crizei în sine, alții certându-se că nu se văd în oglindă. Existența artificială pe care o duce majoritatea oamenilor, abandonarea în fața mijloacelor media care le oferă picătura de iluzie, puterea artificială asupra unor entități politice relativ artificiale au ridiculizat însăși ideea de recluziune, ca șansă de împăcare cu sine. Îndată după ridicarea limitărilor au apărut adunările ce contestau în stradă aceleași lucruri, peste tot: ideea de carantină, achizițiile publice făcute de guvernanți în timp ce oamenii erau ținuți în case, declarațiile și suspiciunile de tot felul; niciodată propria limitare, puținătatea spirituală, arbitrariul existenței cotidiene.
Oamenii nu s-au grăbit să citească sau să-și pună gândurile în ordine, ci au găsit în aceste proteste portița prin care să-și răstălmăcească frustrările în pretinsă atitudine civică. Departe de noi gândul de a apăra politicienii în funcție de acuze încă neprobate judiciar! Dar ei nu sunt singurii care contează în spațiul public, dimpotrivă! Cehia menține de aproape doi ani o presiune civică permanentă asupra guvernanților acuzați de evaziune fiscală și capturare a banilor europeni; Belarus, țara de care majoritatea românilor nu se obosesc să audă și abia dacă îi știu capitala, este în stradă și sub bastoanele de cauciuc ale forțelor de ordine de aproape cinci luni, căutând o schimbare de regim ca urmare a refuzului de a mai tolera fraudarea alegerilor prezidențiale; mișcarea a determinat Parlamentul European la declarații fără precedent la adresa lui Aleksandr Lukașenko, a format coaliții meritorii în Uniune pentru încurajarea opoziției, oferte de politici publice din partea Lituaniei și Poloniei în domeniul educației, sănătății și chiar în susținerea mediului de afaceri cu toată geopolitica extrem de complicată din regiune; Polonia a ajuns la un record al prezenței la vot în ambele tururi de scrutin ale prezidențialelor (68%), spre a nu mai aminti imensa mobilizare populară menită să oprească erodarea democrației și capturarea instituțiilor statului, în special a celor juridice.
În tot acest timp, societatea civilă (mai există?) din România nu a arătat nicio preocupare, nici o temă, nicio opțiune, cu toate că nici spațiul privat nu a fost gazdă bună pentru cei carantinați. Pur și simplu s-a mizat pe bășcălie și evadare pe sub cortina stărilor oficial instituite, în loc să fi ieșit cu un proiect civic sau politic bine articulat. Urmându-l pe Platon, care privea la lucrurile apropiate spre a le desluși pe cele îndepărtate, dar considerate izomorfe, vom spune că, așa cum oamenii nu și-au găsit propria voce și ordine în viață, la fel nu au căutat și nu pot formula ceva la nivel comunitar. S-a văzut cu asupră de măsură la recentele alegeri parlamentare care ne-au oferit o autentică imagine a fragmentării fără conținut, a lipsei culturii politice, precum și a dozei minime de interes pentru articularea unui program mai consistent decât plimbarea prin supermarket.
De ce e grav? Pentru că, pe de-o parte, lumea din jurul nostru s-a adunat în jurul temei identitare în termeni și cu o încrâncenare care nu anunță zile senine; pe de alta, pentru că, la nivel macro-regional european, umbrela valorică ce ar fi trebuit să ne solidarizeze este în flăcări precum catedralele din Franța. Așadar, atomizare identitară pe fondul neîncrederii în proiectele mari, de rang continental sau moral. Problema nu e de a simplifica balanța între un Bruxelles contestat și, respectiv, o narațiune națională! Ci aceea că nici creștinismul per se, nici democrația, nici vreo paradigmă politică nu mai coagulează susținerea și încrederea oamenilor.
Disoluție valorică
Ministrul francez de interne a anunțat că în țara sa au avut loc peste 1.000 de atacuri împotriva bisericilor creștine, în fiecare din ultimii ani. Notăm aici catedralele Notre Dame, Saint Sulpice și Nantes, dar și atacurile antisemite care au reapărut cu predilecție în Germania, în zonele cele mai industrializate, aflate, am spune, dincolo presiunea socială. „Antisemitismul dezgustător” (spunea Heiko Maas, ministrul german de externe) a făcut victime sau, cel puțin, a creat panică și în Viena, Graz, Turku (Finlanda), Wroclaw (Polonia), Amsterdam sau Malmö, numai în acest an. Sigur, crima ne revoltă și oripilează, dar într-o epocă a informației nu ne intrigă lipsa de informație și înțelegere care să împingă în trecutul tot mai îndepărtat asemenea fenomene! Amintim că, la începutul acestui an, liderii europeni au fost cu toții invitați la Ierusalim pentru a comemora victimele Holocaustului la împlinirea a 75 de ani de la deschiderea porților lagărului de la Auschwitz-Birkenau de către armata sovietică. Nici măcar atunci și acolo, în Muzeul Yad Vashem, liderii europeni nu au avut prea multe de spus, cu excepția notabilă a președintelui Germaniei. (Mai) este Europa creștină? Evident, nu.
În cel mai „bun” caz, laicitee-ul ține prima pagină a ziarelor în chip de rod al modernității și evoluției spirituale. Cu toate că tocmai atacurile din Franța contrazic flagrant această marotă. Atunci, să o (re)facem creștină, se aude din Budapesta și Varșovia. Coaliții pentru familie, declarații, convenții, revendicări, legi anti-avort, anti LGBT. Ecouri, spun promotorii lor, ecouri biblice care ar trebui să restaureze ordinea creștină în Europa. Nu atitudini, nu proiecte de susținere psihologică, nici programe sociale speciale pentru cei abuzați, pentru cei în nevoi, pentru oamenii marginalizați de goana haotică a lumii de azi! Nicidecum grupuri de susținere. În schimb, demonstrații în Muntenegru și, corelativ, Serbia pentru susținerea sau contestarea autocefaliei, pentru patrimoniu și simboluri, pentru ierarhii sau contra-ierarhii. Și, cireașa de pe tort, susținerea la nivel comunitar a proiectului de a împărți Ierusalimul între două state separate, partea de est, care adăpostește Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani și Biserica Înălțării, urmând a deveni capitala unui stat musulman.
Aceasta este Europa care s-a prefăcut a deplânge politica ghiaurului Erdogan care, la el acasă, a preluat Hagia Sophia și a deschis-o pentru serviciul religios musulman, păstrându-i, în restul timpului, caracterul de muzeu deschis turiștilor de toate confesiunile. Viktor Orbán „greșește” declamând nevoia revenirii la valorile creștine, dar Emmanuel Macron a trecut la limitarea drastică a simbolurilor musulmane în spațiul public. În vreme de pandemie, am fi putut lua o pauză spre a ne uita în sufletele proprii și a înțelege cine suntem și ce vrem. Nu am făcut-o. Sinagogile și catedralele ard, în schimb se ridică noi statui ale lui Lenin; iar „prizonieri ai conștiinței”, cum sunt numiți prizonierii politici din „Est”, își riscă sănătatea și supraviețuirea pentru valori pe care „Vestul” le declamă, dar rareori le definește și respectă.
„Ce este Europa?” nu e o provocare de seminar filosofic, ci miezul unei probleme existențiale: locuitorii acestui continent au sau nu o umbrelă valorică deasupra vieților lor sau sunt îndreptățiți a privi mai atent în jurul lor, acolo unde mișună hormonii naționalismului și xenofobiei? Avem ceva care să ne unească? Democrația? În teorie da, dar în agora, odată consacrată (oare?), aceasta devine parte din decorul politic, nicidecum prioritate zero pe agenda zilnică. Statul de drept? Cultura? O, ho, ho — zice moșul scoțând din sac stereotipurile reciproce est-vest, subfinanțarea, lipsa unui panteon european recunoscut ca fiind chintesența europenismului. Dimpotrivă, istoria vorbește dialecte atât în Bulgaria, cât și în Catalonia sau Italia, iar frontierele se bucură de fiecare pretext care le readuce la viață. Cu ultimele resurse de negociere, a fost salvat bugetul și planul de refacere post-pandemică. Să fie doar banii liantul unei civilizații cu pretenții?
Spațiul politic
Politicul este mai organizat și mai conștient de misiunea sa în lume, chiar dacă joacă departe de romantismul conferințelor despre libertăți civice și drepturi fundamentale. În primul rând, anul 2020 a readus militarii în scenă, ceea ce, chiar fără muniție, este un simbol nociv și o provocare de rău augur. Sigur că ideea de ordine, competența strategică sau ierarhia comenzilor îi recomandă pentru situații extreme, dar, dacă o pandemie sanitară nu poate fi controlată cu mijloace civile, înseamnă că politicul se află într-o crasă pierdere de legitimitate. Defilând deseori alături de grupări paramilitare (Polonia, Belarus, Croația), uniformele aduc cea mai severă critică a liderilor în exercițiu. Cum, din motive cu totul nebiblice, Biserica li se alătură, recapitulăm, fără să vrem, bibliografia interbelică despre exasperare și neputință.
S-au derulat o serie de alegeri locale, parlamentare și prezidențiale. Dacă primele au urmat vocea dezamăgirii publice și au mai produs schimbări, alegerile „mari” au cam păstrat aceleași persoane în funcții, cu minime excepții: Croația, Muntenegru, Slovacia. Distanțarea impusă de pandemie a fost o bună scuză pentru neparticiparea la vot sau, dimpotrivă, pentru mobilizarea mișcărilor anti-sistem în Croația și Germania. Peste tot, grupările identitare au câștigat foarte mult teren, fie că se vorbește moderat, fie, dimpotrivă, extremist. Este semnul clar al căderii încrederii în principii și simboluri transpartinice, este semnul că izolarea a accentuat narcisismele și disensiunile în loc să fi fost creuzetul dizolvării lor în mai multă înțelepciune!
Se aud lamentări legate de dispariția doctrinelor politice, fapt ce ar favoriza manifestările extremiste. Este cel puțin fals, dacă nu neprofesionist să crezi așa ceva. În primul rând, doctrinele nu pot dispărea, ele se adaptează mereu la cererile sociale, oferind răspunsuri la întrebări noi. A spera să menții azi același discurs valabil sau, oricum, de succes acum 20 de ani, denotă o clară blocare în film. Doctrinele politice sunt coagulări ale opțiunilor, protestelor, nevoii de schimbare, formulate dincolo de contextul bun-rău, în lumea necesității, a speranței, a orgoliului. Doar prin aplicare devin bune sau rele! Atâta timp cât societatea votează, se organizează, creează partide și organizații, exprimă, de fapt, mesajul și așteptările pe care le poartă cu ele doctrinele politice. Fiecare generație are valorile pe care pariază și modalitățile specifice prin care le promovează. Iar lupta între dialectele acestor valori este lupta între doctrinele politice active, utile, accesate într-un moment dat. Nu liberalismul clasic sau creștin-democrația lui Jacques Maritain sunt vedetele domeniului, ci pariurile fiecărei generații cu variantele locale sau macro-regionale aflate la îndemână! Așadar, avem tot timpul doctrine politice, dar cele de azi se deosebesc tot mai radical de programele clasice în care ne legănăm nostalgia!
Care este, deci, lecția anului 2020? Revoltă în numele identității reformulate, radicalizare, amestec al unor actori pe care obișnuiam să-i știm în spațiul a-politic: biserica și armata; disoluția paradigmelor cunoscute, dublată de gălăgia unor noi formule și ideologii cât mai diferite de precedentele lor; preeminența localului, a regiunii, pentru că acolo detaliile contează, în dauna clară a macro-politicii care se pierde în repetiție și lipsă de inspirație; multă agitație superficială care ocultează clarificărilor de profunzime. A fost un an care a răscolit teme și porniri îndelung reprimate și, din păcate, a lustruit din nou trâmbițele conflictuale, selectând interpreți de marcă. În mod cert, distanțarea pandemică nu a fost un sfetnic prea bun și ne-a dat ca temă de casă orientarea prin labirintul restanțelor pe care le-a scos de sub covor. Multe, dureroase, insolvabile.