Problematizarea identității europene nu e deloc simplă. Istoricul german Rudolf Vierhaus se întreba dacă nu cumva singurul lucru pe care Europa istorică îl are în comun este diversitatea instituțiilor și a modului de trai. El considera „european” modul de gândire și comportamentul norvegienilor și sicilienilor, al welshilor și slovacilor, fiecare dintre ei integrându-se civilizației Bătrânului Continent. Potrivit aceluași savant, pentru o reprezentare europeană a istoriei europene trebuie îndeplinite câteva condiții: „Studiile culturale ar trebui să arate cum s-a născut Europa din punct de vedere istoric, ce a fost în diferite secole și ce civilizație a produs. În felul acesta, europenii contemporani nouă ar conștientiza ceea ce îi face europeni. O viitoare istorie ar trebui să ajute la înțelegerea faptului că Europa este doar o parte a istoriei universale și că, temporar, a fost purtătorul ei de cuvânt.” (R. Vierhaus, Grundlagen europäischer Zivilisation. Zum Problem der Darstellung Europäischer Geschichte/Fundamentele civilizației europene. Problema interpretării istoriei Europei/ în Idem, Vergangenheit als Geschichte. Studien zur 19. und 20. Jahrhundert/Trecutul ca istorie. Studii asupra secolelor 19 și 20), Ediție Hans Erich Bödeker, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2003).

Există multe și contradictorii interpretări privind Europa și europenitatea. Cei care citesc istoria mai degrabă prin prisma diferențelor decât prin aceea a unității comunitare europene ignoră ideologiile care au împiedicat afirmarea sensului comun al vieții de pe continent. Fie că ne preocupă trecutul sau prezentul, fie definițiile ori conceptul ce animă gândirea și teoria politică, Europa e reprezentată de o mulțime de limbi și culturi, de moșteniri social-politice care îi conferă o identitate propriu-zisă, de un destin comun. Diversitatea lingvistică a fost și este de dorit să rămână mijlocul intelectual ce facilitează întâlnirea, confruntarea şi amalgamarea valorilor umane de pe continent. Sunt regiuni europene unde trecerea dintr-o limbă într-alta şi dintr-o cultură într-alta a fost și este un mod de a fi. Sunt zone în care asumarea a două sau trei limbi în acelaşi timp este o realitate. Respinsă ori condamnată la tăcere de statele naţionale, folosită ca motivaţie pentru războaiele civile şi interstatale ale secolului al XX-lea, geografia și cultura transfrontaliere a multor regiuni europene reprezintă un model de identitate multiplă. Mă gândesc la fireasca eterogenitate a populaţiilor lor, și nu la fictiva lor omogenitate. Când nu le-a ignorat sau condamnat, etno-naţionalismul le-a minimalizat meritele. Mi se pare important pentru Europa de astăzi să ştim să gestionăm moştenirile trecutului şi să valorizăm elementele fecunde ale coabitării plurale (Victor Neumann, „Europa și conceptul de identitate multiplă”, apud: https://institutlevant.ro/programe-si-proiecte/uniunea-europeana-intre-sperante-si-anxietati/victor-neumann-europa-si-conceptul-de-identitate-multipla/).

În anii din urmă am întâlnit o bogată activitate de cercetare și didactică la scara universităților europene, având ca preocupare centrală multi- și interculturalitatea, plurilingvismul, cosmopolitismul și globalismul, Europa și Uniunea Europeană. Între ele, remarcabilă prin noutatea informațiilor, a perspectivelor și a spiritului critic e aceea a lui Werner Müller-Pelzer, profesor de Științe și Arte Aplicate la Universitatea din Dortmund. Multilingv, specializat în culturologie, articolele și cărțile sale includ analize critice bazate pe o vastă bibliografie, având exemple și observații personale, argumente ce contrazic orizontul de așteptare al ideologilor contemporani. Studiile sale au în vedere bogatele resurse ale Europei, aprofundarea și înțelegerea intelectual-academică a fenomenelor social-politice și economice de astăzi.

Recenta sa carte, intitulată Cum devin europeană? Cum devin european? Despre eliberarea de alienarea de sine (Wie werde ich Europäerin?/Wie werde ich Europäer? Über die Befreiung aus der Selbstenfremdung, Editura Karl Alber, Baden-Baden, 2024, 222 p.), gravitează în jurul întrebării: pot fi depășite presupunerile care circulă în culturile naționale privind istoria și politica Europei? După Primul Război Mondial s-a pus problema dacă individul e capabil să-și construiască o identitate după reorganizările statală, regională, culturală. Experiența alienării a arătat că „identitatea este o construcție socială”, impusă individului în măsura în care acesta e responsabil pentru faptele sale. „Conceptul de alienare de sine are două fațete. Alienarea față de lume (derealizare) și alienarea față de sine (depersonalizare), acestea fiind strâns legate între ele. Alienarea de sine poate fi percepută ca o constrângere fizică excesivă sau ca o pierdere de sine în vastitate, ambele afectând echilibrul personal.” (op. cit., pp. 9–10).

Müller-Pelzer propune o idee a Europei ca spațiu afectiv, indicând schimbarea perspectivei, anume că Europa nu trebuie percepută ca ceva creat, accesibil abordării socio-constructiviste. Autorul consideră că e posibilă o „Europă ca spațiu afectiv” (op. cit., pp. 83–135), văzută prin prisma celor implicați și capabili de a o înnoi. „Pentru a deveni permanent sensibili este necesară o abordare diferită a nemulțumirilor, nesiguranțelor, discrepanțelor și a altor moduri de auto-înstrăinare”. Astfel de ipoteze pot fi dublate de îndată ce descoperim istoria propriu-zisă, mai cu seamă pe aceea recentă și care în mod firesc va evidenția problemele similare de pe întregul continent. De ce? Nu pierderea identității locale sau naționale e în discuție, ci modul în care europenii se asociază și își asumă valorile provenind din diversele lor limbi și culturi, felul în care vor deprinde gestionarea moștenirilor plurale, precum și timpul pe care îl vor aloca depășirii asimetriilor conceptual-culturale, probând, și astfel, unitatea în diversitate. Personal, cred că investiția în științe și în comunicare va contribui la apropierea comunităților, iar identificarea vechilor și noilor referințe comune e esențială. Și, tot personal, cred că, prin cunoașterea istoriei sensibiltăților individuale și comunitare, va trebui să se petreacă o reformă a gândirii politice. Mă refer la dezvoltarea financiar-economică a Uniunii Europene, care nu va putea continua în ritmul deceniilor precedente ignorând crizele de conștiință manifeste în viața de zi cu zi a europenilor.

În cea mai bună tradiție a școlii germane de studii universitare, cartea lui Müller-Pelzer, Cum devin europeană? Cum devin european? Despre eliberarea de alienarea de sine, se ocupă de formarea și autoformarea studenților prin cultură și educație, respectiv de „inițierea prin programul Montaigne într-o limbă europeană necunoscută și integrarea în cultura în care aceasta este înrădăcinată. E un program de studii europene ce deschide accesul la valorile celuilalt, la structura de gândire și la înțelegerea mesajului celuilalt”. Care e motivația unui atare program? Majoritatea companiilor multinaționale nu sunt preocupate de cultura, educația, problemele cetățeanului, drepturile omului, în vreme ce instituțiile scăpate de sub control din statele naționale profită de facilitățile oferite de Uniunea Europeană. Rezultă că o mare parte din școli, universități, academii, fundații și cercuri intelectuale nu au o bună finanțare, cu atât mai puțin o independență financiară. De aici și interesul minor pentru a gândi și a găsi soluții proprii în fața depersonalizării individului și a comunităților.

Studiile culturologice ale profesorului Universității din Dortmund l-au îndemnat să refuze sloganul potrivit căruia omul politic pretinde că apără Europa afirmând: „noi decidem ce este Europa”. El susține că „pretinșii apărători ai Europei se dovedesc a fi cei mai aprigi adversari ai acesteia”. De aici, susține autorul, eronata îndrumare din partea elitelor către o engleză globală, ca limbă principală, și refuzul sensibilității pentru plurilingvism și stilul de viață european. Într-un capitol de sine stătător al cărții sale aflăm lucruri noi despre „provocarea irezistibilă a implicării de sine”, respectiv cum și de ce o limbă necunoscută devine o limbă familiară pentru cei ce și-au însușit-o, schimbând fundamental comportamentul și viața persoanelor în cauză. Invocatul program european Montaigne de schimb interuniversitar e unul care pune accentul pe învățarea unei noi limbi, concentrându-se totodată pe conviețuirea și integrarea studenților din diferite colțuri ale continentului (op. cit., pp. 137–167). Müller-Pelzer dezvoltă o perspectivă critică și novatoare, pledând pentru abordarea fenomenologică a uneia dintre limbile europene mai puțin cunoscute și mai puțin studiate, precum și a culturilor europene în care aceasta se încadrează. E vorba de un obiectiv remarcabil și mulțumită căruia Europa ar putea fi reabilitată ca spațiu afectiv (op. cit., pp. 83–135).

Autorul pretinde o dezbatere privind identificarea contrafactuală a Uniunii Europene cu Europa (op. cit., 49–50). Müller-Pelzer consideră că formula politică Europa = Uniunea Europeană este una reductivă, căci actuala UE nu e rezultatul istoriei culturale de lungă durată a continentului. Europa nu este un stat care acordă cetățenie locuitorilor săi. A declara că ești europeană sau european înseamnă altceva. Uniunea Europeană a încercat să încorporeze „continentul cultural”, dar cultura nu poate fi rezumată la o construcție politică. Prin urmare, Uniunea Europeană nu trebuie să se fondeze pe alienarea europenilor. Interogația și notele critice ale profesorului german au în vedere câteva aspecte care dau de gândit: poți fi ori poți deveni european prin apartenența la Uniunea Europeană, de îndată ce aceasta este o construcție menită să reprezinte puterea unui posibil nou actor global? „Uniunea este formată dintr-o mulțime de organizații interconectate; Europa, nu. UE are interese economice și financiare și ia decizii guvernamentale; Europa, nu. UE dispune de o multitudine de organisme care pun în aplicare intențiile și deciziile membrilor săi; Europa, nu. Un stat poate solicita, prin vot, cetățenilor săi să fie admis în UE, dar poate să și părăsească Uniunea. Acest lucru nu se aplică în cazul Europei. UE este o rețea de constelații complexe, în vreme ce Europa se definește printr-o diversitate extrem de difuză.” (op. cit. p. 15–17).

Toate aceste idei sunt dezvoltate și aprofundate în cartea cercetătorului german, studiul Europei și europenilor fiind parte a programului său științific de lungă durată. Dincolo de diferențele dintre UE și Europa subliniate de autor, prefer să văd un început de complementaritate între cele două. Politicile și militarismul lumii contemporane — cel mai vizibil exemplu fiind invazia Ucrainei de către Federația Rusă — demonstrează fără putință de tăgadă că solidaritatea liderilor europeni, a tuturor europenilor sub umbrela UE și NATO rămâne speranța ca Europa să continue coabitarea pașnică postbelică, demonstrând capacitatea de interconectare internă și externă în scopul de a deveni un actor de rang mondial. Încă ceva, spre deosebire de Werner-Pelzer, consider că prioritatea o are formarea și autoformarea individului și comunităților în sensul fuziunii orizontului cultural al Vestului și al Estului, precum și elaborarea unei istorii comune a Europei de după al Doilea Război Mondial. Doar astfel elitele și masele Europei vor intra într-un dialog autentic în interior, dar și cu semenii de pe tot globul. Doar astfel se va împrospăta ideea de civilizație ce particularizează Europa și europeanul, corectând evoluțiile greșite.

Când am scris propriul meu studiu dedicat culturii istorice a Europei și devenirii moderne a europeanului — fusese deceniul 1980–89, în care visam la eliberarea de despotismul ceaușist —, am evaluat câteva dintre contradicțiile ce și-au pus amprenta asupra continentului. Observasem atunci că, „în ciuda războaielor, a fanatismelor, a naționalismelor, Europa rămâne, într-un fel, pământul făgăduinței. Mereu o utopie și o reformă, un progres și o rezistență, mereu o teză și o antiteză, un umanism și un antiumanism sau, un Homo Europaeus și un anti-Homo Europaeus, adică unitate, de-o parte, disoluție, de alta… În devenirea europeanului de azi s-a dovedit că totul a fost (e) relativ; importantă rămâne dobândiea și păstrarea unui crez, a unui sentiment constant în care durerea și plăcerea sunt dominate de o inimă rațională.” (Victor Neumann, Tentația lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est, ediția I, Editura Științifică, București, 1991, p. 249–250).

Apreciind tema, ideile și provocările cărții lui Müller-Pelzer, consider că limbajele ce definesc identitățile culturale sau social-politice europene trebuie reevaluate. Statutul unui om și al unui cetățean sau chiar a unei comunități se schimbă mereu în funcție de interese, de limbile şi culturile însuşite, de tranziția de la o condiție social-politică la alta. Evenimentele și faptele petrecute în secolele precedente pretind a fi reevaluate, privite în funcție de particularitățile și problemele ce confruntă Europa de astăzi. Atenția acordată acestora presupune includerea diferențelor și similarităților dintre oameni și comunități. Pragmatismul unora dintre noi nu ar trebui să dilueze sensibilitățile vechi și noi, ci, prin finanțarea științelor și artelor, ar trebui să fie în măsură să contribuie la depășirea vulnerabilităților. Într-o lume în care globalizarea economică a câștigat enorm teren, dar a ignorat sensibilitățile omului, e de dorit ca efortul intelectual să fie îndreptat spre un nou cod cultural, în care să se regăsească istoricul, filosoful, politologul, artistul, dar și omul politic, bancherul, antreprenorul, comerciantul. E ceea ce poate contribui la edificarea mult visatelor punți de legătură cu lumea dinafara cercului nostru îngust, înnoind astfel și cultura și gândirea politică europene și universale.