Noul an 2026 îi pune pe români în fața unor provocări care, departe de a fi cu totul noi, sunt totuși inedite, prin amplitudinea, consistența și agresivitatea lor. Costurile vieții au crescut semnificativ, odată cu majorările brutale ale taxelor și ale impozitelor, ceea ce a determinat o scădere corespunzătoare a banilor cu care românii rămân în portofele.

Adăugați la această asupritoare fiscalitate creșterea prețului la utilități și la produsele alimentare, precum și scăderea veniturilor salariale — prin inflație sau decizie guvernamentală — și veți avea imaginea (aproape) completă a pauperizării majorității covârșitoare a românilor. Știu că unii dintre cititorii mei se vor grăbi să-mi spună că finanțele României se găsesc într-o situație grea, că deficitele din bugetele publice au crescut până la un nivel de nesuportat, că statul are nevoie de bani, inclusiv și mai ales pentru a asigura finanțarea obligațiilor asumate în calitatea României de membru al Alianței Nord-Atlantice. Dar toate acestea nu justifică și nici nu scuză sacrificiile pe care românii sunt siliți să le facă.

Din când în când — și tot mai des în ultima vreme —, prim-ministrul Guvernului României, dl I. Bolojan, afișând un aer de contabil pedant, pătruns de importanța misiunii sale salvator-sacrosante, își face apariția pe câte un post prietenos de televiziune, străduindu-se stângaci să ne convingă în privința justeței și a corectitudinii economice a măsurilor pe care a fost nevoit să le ia, în forma unor succesive „pachețele”, legate între ele precum garnitura unui „trenuleț” vechi, rece și urât mirositor, de pe la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut. Din păcate pentru el, străduințele premierului au randament scăzut, astfel că cei mai mulți dintre români, departe de a fi convinși de corectitudinea exageratei lor dijmuiri (care aduce mai degrabă a jecmănire), continuă să înjure și să blesteme în cel mai lipsit de pudoare mod cu putință.

De ce nu convinge dl I. Bolojan? E foarte simplu de înțeles, dacă suntem capabili să observăm, printre altele, că: (i) la sfârșitul deceniului 9 al secolului XX, președintele de atunci al între timp dispărutei Republici Socialiste România îi înfometa (la propriu!) pe români, în numele necesității ca statul să-și plătească datoria externă, contractată încă din anii ’70 ai aceluiași veac; (ii) prin anii 2008–2010, fostul președinte al României, dl T. Băsescu, i-a supus pe români unei brutale scăderi a veniturilor, cu motivarea că trebuie reduse deficitele bugetare până la un nivel agreat de partenerii europeni; (iii) de prin anii 2020–2021, guvernele României au mobilizat cheltuieli publice masive, fie pentru combaterea efectelor epidemiei de COVID-19, fie pentru a ajuta Ucraina vecină, în efortul acesteia de a ține piept invadatorului rus, ceea ce a determinat dezechilibrele bugetare din prezent. În niciuna dintre cele trei situații mai sus menționate, pe români nu i-a întrebat nimeni dacă și în ce măsură sunt dispuși la privațiuni (mai mult sau mai puțin severe), în numele unui scop asumat în exclusivitate de decidentul politic.

Astfel stând lucrurile, am ajuns să trăim într-o țară în care orice decizie politică cu impact negativ asupra calității vieții românilor este privită dușmănos de către aceștia și, prin urmare, foarte greu de legitimat în ochii și în mintea lor. Dar neîncrederea românilor în măsurile de austeritate decurge dintr-un motiv pe cât de prozaic, pe atât de serios: lipsa de viziune a politicianului român, incapabil să funcționalizeze sănătos, eficient și eficace această țară. Pe vremuri, se mai vorbea despre „programe de relansare economică” a României prin creșterea investițiilor publice, a consumului sau a exporturilor. Astăzi nimeni din Guvernul României nici măcar nu mai amintește de așa ceva. Incapabilii locatari ai Palatului Victoria își imaginează că „fondurile europene” alocate României sunt veșnice și nelimitate. Niciun membru al Executivului nu este capabil să gândească un „plan de țară” apt să reindustrializeze România, în forme robotizate sau tehno-digitalizate, ori să conducă la o creștere semnificativă a producției agricole, sectoare ale economiei care ar putea să determine a creștere sănătoasă a produsului intern brut. De unde vine această maladivă lipsă de viziune? E ușor de sesizat: din incompetența celor care ne guvernează, în capul cărora găsești cel mult niște formule de guvernare gândite de alții (care nu au nicio treabă cu interesele economice REALE ale României) și, ceva mai vizibil, un jargon politic sărăcăcios și stupid, a cărui stilistică amintește de „minunatele realizări ale Epocii de Aur” (epoca Nicolae Ceaușescu).

Acest jargon este înțesat de expresii ridicole precum: „dezvoltare durabilă”, „sustenabilitate”, „reziliență”, „asumarea responsabilităților”, „consultări cu partenerii euro-atlantici” ș.a.m.d. Înainte de 1989, ne era dat să trăim „binefacerile” societății socialiste multilateral dezvoltate și greutățile aferente drumului spre comunism (care, potrivit propagandei vremii, trebuia parcurs neapărat „în zbor”). Deși aberantă, viziunea ceaușistă ne spunea măcar spre ce ne îndreptăm. Astăzi niciunul din politrucii ce populează Cabinetul condus de dl I. Bolojan (și cu atât mai puțin acesta) nu are nici cea mai mică idee spre ce se îndreaptă sau ar trebui să se îndrepte România. Unde ar trebui să ajungă această țară în următorii 5, 10 sau 20 de ani?

Nimeni dintre cei care ne conduc nu știe; nici măcar nu intuiește. Or, un stat care nu e capabil să-și planifice — măcar pe termen mediu! — viitorul socio-demografic, politic, militar și economic este condamnat să suporte riscuri care îi pot provoca mutilarea, dispariția sau alunecarea spre un regim politic autoritar. Din păcate, de la actualii conducători — fie ei legiuitori sau agenți ai administrației publice — nu putem avea niciun fel de așteptări. Ei nu sunt în stare nici de planificare (că de, în mintea lor puțină, numai comuniștii planificau totul, în timp ce lumea capitalistă face totul spontan), nici de management performant și nici de asumarea și operaționalizarea unor politici publice, capabile să ne scoată din mlaștina în care aceștia ori antecesorii lor ne-au vârât până sub nas. Lipsindu-le instrucția școlară serioasă, iau măsuri medievale, în încercarea de a aduna pur și simplu niște bani, fără vreo țintă precisă.

Ei guvernează la fel cum o făceau suzeranii feudali: crescând birurile până la un nivel al insuportabilității. Principiile moderne ale guvernării — între care se găsește și acela al justei așezări a sarcinilor fiscale, precum și cel al transparenței utilizării de către guvernanți a fondurilor bănești publice — le sunt cu totul străine. În locul lor, mie mi-ar fi frică. Pentru că, atunci când guvernezi tratându-ți cetățenii ca pe niște clăcași, să nu te miri că, într-o bună zi, ei se vor răscula.