Ce ”duhăneau” bănățenii acum un veac și cu ce au mai rămas azi!

866

Am vorbit până acum despre ce puteau să bea bănățenii la vremuri mai grele sau mai bune. Apa cea de toate zilele nu a fost de la începuturi ceva ușor de găsit prin împrejurimile Timișoarei. Nevoia l-a învățat pe localnic să sape, să foreze, să filtreze sau să fierbă pentru a-și astâmpăra setea. Nevoia sporită a dus la bazele civilizației occidentale adică canale de suprafață, conducte subterane, apeducte până la uzine de prelucrarea a apei. De la sete s-a ajuns la bere după cum am povestit până acum. Acum dacă acestă licoare s-a băut de nevoie sau de bucurie mai rămâne de vorbit. De la sete la petrecere a fost doar un pas. Dar ce poate fi mai firesc pentru unii de a însoți o halbă sau chiar o cană de cafea cu un fum aromat de tutun?

Până la ocupația otomană bănățeanul localnic poate avea multe vicii dar al fumatului nu l-a avut. Nici nu se putea că doar planta de duhan nu se cunoștea pe aceste meleguri.

În Europa a pătruns pe mai multe căi începând cu spaniolii și portughezii ce băteau mările lumii cu navele pline de marfă. Cel mai probabil obiceiul de a trage fum pe gură și de-al slobozi în mod meșteșugit pe nas a fost adus de ienicerii și spahii turci. După bătălii și lungi marșuri prin praf sau zăpadă la câte o scurtă oprire își mai alungau necazurile sau își amăgeau foamea cu câte o lulea plină de tutun. Dacă tot nu aveau voie să bea câte o cană de vin că așa erau normele lor, măcar cu fum se mai păcăleau. Chiar era considerat un obicei destul de sănătos. Se credea că este un bun anestezic ce alunga durerile de cap sau de dinți. Unii au descoperit și caracterul narcotic al tabacului și deja în secolul al XVII obiceiul de a folosi tutunul era numit „beția uscată”.

În vitrinele Muzeului Național al Banatului chiar se pot admira pipe de cele mai felurite modele de origine turcească. Sunt frumos sculptate și ornamentate din os, fildeș argint, lemn sau lut. Cele mai interesante aveau țeava de fum de o lungime apreciabilă de ajungea vatra pipei până la pământ.

Vremurile au trecut ca fumul. Turcii au fost alungați după bătălii crâncene. Au scăpat care cum a putut. Dar obiceiul lor a rămas. A rămas și numele tutunului venit din limba turcă. Tutunul numit pe aceste locuri duhán sau dohány, dohán este una din moștenirile lăsate de turci. Aproape în toate limbile locale se spune și înseamnă același lucru ca într-un esperanto al pătimașilor de fum. Doar nemții folosec termenul de Tabak. Dar și numele instrumentului de pufăit tot din turcă (Lüle) ne-a rămas. Bănățeanul are chiar un regionalism pentru lulea, îi spune cu fudulie lulă.

Câmpiile cu cernoziom negru și cu veri calde erau perfecte pentru duhanul ce a început să fie cultivat pe scară destul de largă. Era un produs ce se căuta tot mai mult. A fost unul din produsele ce au luat repede drumul exporturilor timpurii din secolul al XVIII-lea. Tutun de cea mai înaltă calitate pleca din portul orașului. Cel cultivat în Banat fiind comparat adeseori cu tutunul american de Maryland, considerat numărul unu în lume, pe atunci.

Planta se folosea cel mai mult sub formă tăiată pentru pipă pe lângă tutunul de prizat. La început era doar înșirată pe sfori lungi fiecare frunză în parte și uscate la umbra câte unei cotărci de cucuruz. Nu se prelucra în mod industrial. Prima instalație de tocat și prelucrat tutunul a fost moara de tutun atestată cu acte la anul 1728. În mod sigur au mai apărut și altele fiind o afacere rentabilă.

O adevărată fabrică de prelucrat tutunul în Timișoara apare însă abia în anii de dinaintea Revoluției de la 1848. Și începe producția de produse din tutun și de țigări. Tutunul fiind foarte bun, cererea sporea veșnic, afacerea era înfloritore. O afacere atât de bănoasă ce nu putea să sucombe a atrs atenția autorităților. Dacă populația era în plasa acestui viciu fără scăpare trebuiau scoși bani din iarba dracului. Manufactura de tutun trece sub conducerea Administraţiei Fabricilor de Tutun Maghiare, adică un monopol al statului.

Fabrica noastră de pe cheiul Begheiului devine a doua din Imperiul Habsburgic. Cea mai mare era la malul Adriaticii la Fiume (astăzi Rijeka în Croația). „Fabrica de Țigări” este încă o noțiune vie în vorbirea și în conștiința locală a timișoreanului în ciuada faptului că s-au făcut eforturi pentru distrugerea unei intreprinderi extrem de rentabilă. Clădirea încă există. Domină o bună bucată din malul canalului Bega în Iosefin peste apă de Autogară și lipită de fosta fabrică Elba.

fabrica tigari122

„Fabrica de tutun” fost prima fabrică adevărată construită în Iosefin, între 1846 și 1848, de negustori particulari, înainte de introducerea monopolului de stat al tutunului în Monarhia Habsburgică. Era în perioada de înflorire din timpul primarului Johann Preyer. Acesta a aprobat folosirea unui teren viran de câteva hectare.

Iniţial se prelucra numai tutunul adus de pe câmpiile din jur produs de agricultorii locali. La începuturi a fost o clădire mai modestă dar au fost adăugite corpuri numeroase de-a lungul timpului. A sosit momentul cam pe la anii 1880 și pentru o etajare a clădirii. Așa cum încă se vede și azi este una din cele mai impozante și masive edificii industriale. Simplitatea liniilor sunt și acum la fel de elegante.

Faţadele exterioare principale de pe cele două laturi ale clădirii datează cu certitudine din perioada de explozie a stilului industrial dinaintea primei conflagrații mondiale. Azi ocupă Splaiul Titulescu și o parte din strada. Pop de Băseşti. Pe faţada dinspre Bega, la stânga intrării se mai poate vedea o bornă a unui reper hidrografic ce indică înălțimea față de nivelul mării. Era o practică de a marca aceste semne pe cele mai importante clădiri.

Având parter şi două etaje şi un turn coş de fum care există şi astăzi, complexul domina în acea vreme, ca înălţime şi masivitate, zona înconjurătoare. Remarcabil este aspectul primei curţi interioare, cea dinspre splai, în care este amplasat şi coşul de fum. „Fabrica de Tutun” reprezintă un frumos exemplu de arhitectură industrială în stilul anilor 1900.

fabrica tigari11

Producția de țigări de foi (havane) se realiza în Cetate în Palatul Dicasterial. După extinderea fabricii se mută și acestă manufactură de havane la fabrica din Iosefin devenind astfel un complex de producere a tutunului, ţigaretelor şi ţigărilor de foi.

Fabrica a crescut continuu. În anul 1850 avea 297 muncitori și amploiați, în 1880 a ajuns să aibă 1.890 de angajaţi iar în anul 1900 avea în jur de 2.000 de lucrători. În secolul al XIX-lea în fabricile de ţigarete munceau mai ales femeile. Chiar și în anii de dinaintea Primului Război Mondial, 9o de procente dintre lucrătorii Fabricii de Ţigarete din Timişoara erau femei din cartierele de locuit învecinate, mai ales din Iosefin şi de peste calea ferată din Mehala și coloniile sale Ronaț și Blașcovici. Înainte de Primul Război Mondial complexul a fost ca mărime una din cele mai mari intreprinderi. La un moment dat aici lucrează aproape zece procente din forța de muncă a orașului. În 1890, la Timișoara se produceau 140.000 de kilograme de tutun prelucrat. În 1909, producția crește la peste 2 milioane de kilograme de ţigări şi ţigări de foi.

După trecerea Banatului la Regatul României, la sfârşitul anului 1919, fabrica a fost inclusă în Regia Monopolurilor Statului. Nu se putea pierde un venit constant și controlabil la finanțele statului la fel ca și în vechea adminstrație austro-ungară. Au fost făcute ample tehnologizări cu mașini din cele mai moderne. Începe o două renaștere a fabricii de țigări ce avea să devină una din cele mai importante din țară și principalul furnizor al pieței interne dar și a unor țări din jur.

LĂSAȚI UN MESAJ